sâmbătă, 14 decembrie 2013

Bucuria gloatei


Razele-mbietoare ale soarelui se strecoară printre jaluzele, semn că ar cam fi timpu' să mă-ntorc pe partea ailaltă.Încerc s-o fac cît mai lin, pentru a nu-mi tulbura somnul şi lenea ce mă stăpînesc. Cît pe ce să-mi reuşească manevra, cînd, dintr-o dată, liniştea mormîntala este risipită de-o rafală de pumni în uşă, acompaniată de guturala voce a vecinului de palier care mă anunţa delicat:"Hai , bă Alcide, că-ntîrzii!!!"

Hait, mi-am adus aminte că la opt începe show-ul şi-mi propusesem s-apuc să beau ultimele trei cafele pînă atunci! Brrr..în odaie încă e răcoare... ce bine era sub pătură. M-apucă şi ciuda acum... pentru o treabă ca asta bietul om nu este lăsat să-şi facă somnul! Oare ce să-mbrac? Cred că merge un costum simplu, negru...

Tîrrr, sună telefonul: "Aloo, domnu' redactor, veniţi odată, toată lumea e prezentă; nu-i putem face pe domni s-aştepte!".
Pff, las' s-aştepte! Nemaipomenit, cîte pretenţii! De ce-au organizat asemenea spectacol cu noaptea-n cap?! Doamne, dar mă doboară somnul! Mi-au stricat toată ziua, că de viaţă ce să mai vorbim!

Uff, în sfîrşit, am ajuns în staţia de tramvai.Să vedem cît oi aştepta...iaca drace, astăzi n-o-ntîrziat, ba chiar a venit mai repede! Vatmanul, care pînă azi nici măcar pentru un "bună ziua" nu-şi descleşta fălcile, mă fixează cu o privire curioasă şi mă-ntreabă...nu, nu mă-ntreabă, zice:"un bilet numai dus!". Mde, umblă vorba...
În spatele meu urcă vijelios un amic: " Ce noroc că te-am ajuns din urmă. Spune-mi, ce să scriem la gazetă despre chestia asta a ta de azi?"
" Scrieţi ce vreţi", îi spun indiferent.
"Extraordinar, ce uşuratic eşti!...Da', auzi, n-ai puţin trac? Şi, apropo, n-ai cumva un bilet? Am o verişoară care ţine mult să asiste şi ea...Ştii, e o admiratoare de-a ta..."
"Du-te mă...", îmi scapă o sudalmă-n gînd, în timp ce-i arunc o privire chiorîşă! Nici azi nu-ncetează cu periuţa!

Dar iată-mă sosit.Sigur ăsta e locul, ţinînd seama de lumea adunată. Se vede treaba că oamenii nu m-au uitat încă...Deşi, dacă stau să mă gîndesc bine, lumea cască ochii la orice.
Încerc să urc pe "scenă" strecurîndu-mă prin mulţime. Nu-i chiar uşor...unii mă salută, alţii-mi dau pălmi peste ceafă...Ajung cu greu la locul faptei, unde m-aşteaptă directorul de la gazeta. Mă ceartă că nu i-am trimis articolul pentru săptămîna asta...eh, mare pagubă! Dar ăsta cine mai e? Aaaa, da, preotul!
"Spovedeşte-te, fiul meu.", îmi zice cu vocea aia de ţîrcovnic beat.

I-auzi-ia, fiu-său...În fine, ca să fie spectacolul complet, îngenunchez şi-mi ridic mîna ca pentru un jurămînt:
"Recunosc, n-am putut face altfel. Ceea ce am făcut nu mai pot îndrepta. Nici chiar aici, în faţa eşafodului nu sînt dispus să regret şi nici să retractez: nu-mi plac oportuniştii, nesimţiţii, milogii; mi-e greaţă de modelul" gigibecali". Iată-mă, sînt aici şi îmi menţin părerea. Părerea unui " agramat, prost, analfabet", nu-i aşa? A, şi "rusofil" pe deasupra! Şi-acuma, haidem!"

Buff, cu sunet înfundat securea cade peste grumazu-mi; călăul şi-a făcut meseria.

Ei, n-am ce zice, bun sfîrşit pentru luna asta.

 'Ai sa ne mai auzim din cind in cind


C.

joi, 6 iunie 2013

Jucărie pentru... fiul meu.


"...Vai cum s-a dus fără noroc
Copilaria-mi toată!
Să n-am eu parte să mă joc
Măcar o dată!"


Ficioru' meu împlineşte doi anişori. N-aveţi idee ce dulce-i piciu! Şi asta n-o spun numa' eu, că-i sînt tată, ci şi alţii...de exemplu nevastă-mea.
În cinstea măreţului eveniment m-am hotărît să-i cumpăr nişte jucării, de-aia stau acum proţăpit în mijlocu' floaşterului, cu ochii aţintitţ în vitrinele de la bolda ai mare, studiind terenul, orientîndu-mă după jucărelele ce musai să ajungă în braţele piciului. Rapid am băgat de samă un "Hopa Mitică", ăsta neapărat trebuie să-l iau. Da' de ce ţin morţiş să-l cumpăr?...Aaa, da, e atîta vreme de cînd aş vrea să-i cunosc mecanismu' şi să văd dacă înăuntru-i din lemn sau fier...

Hm...nevastă-mea îmi atrăsese atenţia să-i cumpăr o jucărie cît mai rezistentă....Aha! Am găsit! "Cuburile Richter"- cel mai minunat şi mai frumos joc din lume cu rezistenţă mare la şocuri. Ah, şi ce turnuri grozave poţi construi cu ele! Şi unde mai pui că ultima figură din cărţulia cu modele n-am apucat s-o construiesc niciodată, fiindcă ultima foaie se rupsese şi îmi şi lipseau două cuburi albastre; căzuseră sub laviţă, pe vremuri, fiindcă toate astea s-au întîmplat demult, demult...

Ei, da, şi am să-i iau şi o sfîrlează! Una de aia ce-o răsucesti pe sfoară şi se-nvărte şi zbîrnîie ca o sirenă! Vai, ce se va bucura copchilu' tatii! Şi-o să+i cumpăr şi o trîmbiţă, cel puţin în felu' psta voi avea şi eu una...vreau să zic, va avea şi băiatul meu o trîmbiţă...

Iată jucăriile! Nevastă-mea le ia mintenaş să le ducă ficiorului ca acesta să se joace frumos şi liniştit în odaia lui în timp ce tăticu, om mare şi serios, trece în biroul lui să lucreze...

"Ei, dar ce se-ntîmplă? Ce-s ţipetele astea? Mă obligaţi să mă scol de la birou...de ce nu mă lăsaţi să lucrez?! Bunînţeles că piciu' ţipă ca din gură de şarpe dacă nu-i dai sfîrleaza ce i-am cumpărat-o! Ei, vezi? Cu i-am dat-o, cum a tăcut! Vezi, ficioru' tatii, asta-i sfîrleaza pe care ţi-a cumpărt-o tăticu. Nu-i aşa că-i frumoasă? Bă, da' tăntălău eşti, asta nu se bagă-n gură. Se ţine aşa...Stai să-ţi arate tăticu!

Uite-aşa, mă piciule, o prinzi cu două degete de partea de jos, înfăşori sfoara, o smuceşti, hop! o pui repede jos şi uite ce minunat se-nvîrte!...Măi, dar n-o atinge, că se opreşte. N-auzi? Pleacă de aici! Extraordinar copilu' ăsta...strică tot ce atinge...şi ce fain se-nvîrtea!

Ei, stai puţin , puişorule, aşa nu se poate. O să-ţi arate tăticu...tu nu ştii s-o potriveşti...Ei, ia mîna de pe ea...ştrengarule, n-auzi? Dă-o să-ţi arate...ei, acuşi îţi trăznesc una peste deşte...

Vorbeşti prăpăstii, draga mea; cum poţi spune că i-am smuls-o din mînă şi de aia ţipă. Nu i-am smuls-o, am vrut doar să-i arăt cum să se joace cu sfîrleaza. El n-are de unde să ştie! Taci, mă, ce tot orăcăi? Uită-te la tăticu...o iau, răsucesc sfoara, o smucesc, îi dau drumu'...tiii, ce fain se-nvîrte!

Ptiu, ce faci măgăruşule, de ce vrei să dai cu piciorul în ea? Draga mea, te rog ia copilul, du-l mai încolo! Cum poţi spune că nu-i o jucărie potrivită pentru el? Dar cui să i se potrivească, dacă nu lui? Jucăriile sînt făcute pentru copii, nu pentru cai bătrîni! Cui i se potriveşte? Poate ţie? Sau mie? Eh, voi , femeile, n-aveţi nici o logică. Bineînţeles că-i pentru el! Niciodată n-a avut o jucărie mai frumoasă! E cea mai frumoasă sfîrlează din lume, da' trebuie să ştii s-o învîrţi. Uite, înfăşori sfoara...pac...îi dai drumul...Minunat, ce fain se-nvîrte! Iaca, se loveşte de piciorul mesei, se clatină..pfui, s-o oprit! Nu-i bai, sigur de data asta se va învîrti de două ori pe-atîta! Pariem? Pe ce pariem?Aha, uite ce fain merge...

Cum adică, unde-i copchilu? De unde vrei să ştiu?! O fi ieşit afară. S-o fi dus în odaia lui...Nici n-am băgat de samă...S-o fi plictisit.

Stai!...Nu-l adu încă încoace...Nu vezi ce frumos se-nvîrte? Ar fi în stare s-o doboare, neatent cum e , tocmai acum, cînd...n-auzi, aşteaptă puţin, sînt curios să văd cît timp se va-nvîrti...Ei, şi ce-i dacă e la mine-n birou? Lasă-l acolo, s-o fi plictisit...în cel mai rău caz se va aşeza la birou şi va încheia el lucrarea în locul meu..."




'Ai să ne-auzim copilăroşi!


C.

duminică, 7 aprilie 2013

Manufactura de partide...



În biroul domnului Overall, directorul general al Întreprinderii pentru Confecţionarea ideologiilor Politice şi a Constituţiilor destinate Orînduirilor de Stat Capabile a se guverna singure, plutea o atmosferă tensionata. În şedinţa comitetului director s-a hotărît introducerea unui produs nou, iar echipa adunată degrabă în biroul directorului aştepta preţioasele "indicăţii" pentru a putea porni faimosul proiect.

Churlish, inginerul chimist, este primul căruia i se trasează sarcinile:" Te duci în laborator şi din materialele ce le ai la dispoziţie vei realiza o compoziţie cît mai subtilă care să conţină puţină "protecţie socială", o uşoară tentă de "rasism" combinată cu minim cinci polonice de "patriotism rural", cîteva picături de "neocapitalism", de "tehnocraţie", "reevaluare economică", vreo două pungi de concentrat de " forţe naţionale", dar toate acestea diluate într-un pic de paneuropenism. Poţi să pui şi nişte "antisemitism", aşaaa, un strop, cît un condiment pentru aperitive!"

Churlish întreaba în timp ce se scarpină-n barbă( nu se ştie dacă din cauza gîndurilor ce-l frămîntă sau din cauza păduchilor):"Avem brevet pentru aşa ceva?"
Overall pufneşte ironic: "Asta-i bună! Păi ăsta-i un produs politic, aşadar nu trebuie acţionat legal sau moral...sigur avem prin arhivă vreun document ce poate fi copiat şi folosit pe post de brevet! Şi daca tot ajungeţi acolo, răscoliţi şi după un nume de efect: "Comunism mahomedan", "Patriotism biochimic" sau aşa ceva...Şi şeful secţiei de imagini să caute vreo marcă de fabricaţie adecvată! Hai, fuguţa, că n-avem timp de stat!"

Injinerul pleacă-n trombă din birou, mai-mai să-l dărîme pe cel ce tocmai vroia să intre: Exageratderenumitul domn Toady, şeful propagandei, omul a cărui limbă s-a scrîntit de mii de ori în timp ce-şi lătra lozincile. Intră în biroul directorului cu o privire semeaţă şi un zîmbet-rictus întins pe faţa-i ce încă mai purta urmele feselor celor pupaţi cu osîrdie de-a lungul anilor:" Aştept dispoziţiile dumneavoastră, mult stimate şi iubite director general!"

Overall îl pune-n temă rapid:" Băi Toady, vrem să introducem un produs nou. Numele produsului ţi-l voi comunica mai tîrziu, dar uite care-i treaba ta: să pregătesti piaţa pentru partidul pe care-l lansăm. În maxim şase luni partidul ăsta trebuie să preia puterea. Aşadar, înarmează secţiile de asalt, aruncă seminţe în ariergarda culturală, pregăteşte toxinele pentru presă. Şi nu uita să lucrezi la "istoria" acestui partid care se va naşte, pregăteşte nişte origini atestabile în operele filozofice şi de ştiinţe naturale!"

Toady are ceva idei şi le prezintă cu mîndrie:" Cred că ar fi bine să punem la cale şi niscai întruniri populare, marşuri...lunar să organizăm cîte o demonstraţie cu lampioane, brasarde, fabricăm cîţiva eroi, martiri...Ah, trebuie să punem în funcţiune şi secţia de balast artificial! (directorul se uită nedumerit...) Ei, asta-i denumirea ştiinţifică, de fapt îs doar nişte cataroaie învelite-n ţiplă, cu care se sparg geamuri. Sau capete, după caz!"

Overall vrea să scape cît mai repede de duhoarea nesimţirii ce-o poartă cu el acest Toady, aşa că-l expediază fără fasoane:"Bun aşa, dă-i bătaie! Hai, dacă este nevoie, munceşti între zece şi treizeci ore pe zi la acest proiect, fără comentarii!"
Toady nu se lasă hîşîit cu una, cu două:"Mă scuzaţi, iubite director, da' şeful?!...Cine va fi şeful mişcării, Omul Destinului, Trimisul Istoriei, Mîntuitorul Epocii, personalitatea în jurul căreia să se cristalizeze noua Credinţă?"
Directorul îi arată iritat uşa în timp ce-i replică:" Eh, problema asta-i ca şi rezolvată!( pune mîna pe telefon) Alo, doctore, ia trimite-l mătăluţă la mine pe ăl mai breaz de la secţia Laringologie!"

Nu trec cinci minuţele şi în birou intră , pe lîngă inginerul chimist, un tînăr blond cu o figură de războinic veşnic nemulţumit, cu ochii bulbucaţi de ură, iar deasupra ochilor cu puţin loc pentru creier. "Să trăiţi, domnule director! Dolt mă numesc!", răcneşte feciorul în timp ce-şi depune dosarul cu acte pe biroul directorului
Overall îl priveşte sumar şi-ncepe a-i răsfoi dosarul:" Hm, înfăţişarea merge...da...ştii să citesti dar cu scrisul stai cam prost, eşti un agramat; o rezolvăm... nu vei mai scrie nimic, o să ai secretară pentru aşa ceva! Hmm, nici cu vocabularul nu stai prea bine, nu cunoşti mai mult de 50 de cuvinte; nici asta nu-i o problemă...o să apari în presă cu un ziar personal şi o să-ţi fabricăm noi abonaţi, ca să creadă lumea că eşti un tip capabil( încă mai muşcă pulimea la aşa ceva)! Buuun, să trecem la ce-i mai important: vocea! Trebuie să ai o voce puternică, un timbru impresionant. Ia o carte din bibliotecă şi recită ceva."

Fecioru' pune mîna pe prima carte şi începe a citi cu patos crescînd:" Bucureşti, Braşov, Curtici, Danzing, Praga, Munchen, vagon de dormit, vagon restaurant, cu plecaredelaliniaunadelaorelezeceşitreiminu..."

Directorul îşi pune mîinile la urechi şi-l întrerupe brusc:" Mulţumesc, tinere, eşti perfect pentru misiunea asta! Acum să vedem ce reţetă a schiţat Churlish."

Injinerul îşi drege glasul şi-ncepe a turui cu modestie, dar şi cu multă demnitate (nu stie ce-i aia, da' stie că-i un cuvînt folosit des de mulţi din anturaju' său...):" Cred că va fi ceva original, e prima oară în istorie cînd apare aşa ceva: vom pretinde deplina egalitate în drepturi a celor cu părul blond.Funcţii de stat vor putea primi doar cei cu negi pe nas! Nu se admit bătăturile pe policar! Motocicliştii şi pescarii, în calitatea lor de provocatori şi factori direcţi ai viitorului război mondial, vor fi deposedaţi de toate drepturile politice şi statul le va confisca averile!"

Pe Overall îl cam pufneşte rîsul, da' se abţine:" Pfff, abil ticluit! Mai ales partea cu pescarii..."
Churlish simte că-i momentul să crească-n ochii şefului:"Am pregătit şi un mic discurs pentru viitorul conducător; daca doriti să-l prezint...sau, mai bine să-l citească tînărul Dolt, sa ve...!"

Tînărul imbecil nu stă pe gînduri. Smulge foaia din mîinile inginerului şi se caţără pe masa de unde , bag de samă , vrea să-şi domine auditoriul şi se apucă de răcnit ca un apucat:" Prieteni, iată, aveţi acum ocazia să vedeţi unde a ajuns ţara asta de pe urma ticăloaselor uneltiri ale tagmei pescarilor! Această lepră perfidă unelteşte pe ascuns, pe sub ape, ca să înece în mocirla distrugerii toate nădejdile într-un viitor mai bun pe care acest popor mîndru şi liber şi le-a pus în mişcarea noastră nestăvilită...dar noi ştim unde să căutăm capul de la care se-mpute peştele! Sabia glorioasei indignări a tineretului nostru, a tineretului nostru jignit în miezul demnităţii sale, se va prăvăli peste blestematul grumaz ca să-l separe de trunchiul său înainte de a infecta întreaga lume...( ochii bulbucaţi aruncă fulgere, buzele-i aruncă spume) Strigaţi deci cu mine împreună: Jos Mamutul Piscicultor! Jos Motocicliştii! Trăiască Mîndrul Neg, simbolul mîntuitor şi Farul îndrumător al acestei ţări atît de mult încercată!!!"

Directorul aplaudă placid, chiar cu o umbră de sarcasm, după care le mulţumeşte celor prezenţi:" Domnilor, vă mulţumesc. Mîine veţi primi instrucţiunile iar de azi în şase luni, sub conducerea lui Dolt, firma noastră va livra noul sistem. Bineînţeles, celui care ne va face cea mai avantajoasă ofertă! "


'Ai să ne-auzim fabricatori!


C.

luni, 25 martie 2013

Iarna Lupului Alb (10)


Capitolul X: Leacul (de ramona.alexandra)


Apăsă, dar nimic nu se întîmplă. Apăsă o a doua oară, mai cu forţă, dar nimic nu anunţa o apariţie spectaculoasă sau o teleportare către o stea îndepărtată.
A avut atît de atent grijă de micul obiect, încît ideea că ar fi defect, nu părea una plauzibilă. Nu mai aveau nevoie de el? Îl abandonaseră? Planeta aceasta nu mai prezenta interes? Imediat după masacrul tribului său, a folosit translatorul pentru a vorbi cu EL. Atunci i-a fost încredinţată misiunea. Dar au trecut zeci de făurari de atunci.

Gîndurile năvăleau în mintea sa şi nu ştia asupra căruia să se concentreze.
Un foşnet de frunze uscate îi atraseră atenţia în spatele său. Se întoarse în acea direcţie cu respiraţia tăiată, dar nu zări nimic, nici un suflet, nici o arătare. Ceva îi spunea în minte că nu era în siguranţă. Un fior rece îi străbătu coloana şi îi făcu sîngele să îngheţe în vine, iar părul de pe ceafă să se zbîrlească. Simţea o electricitate nejustificată în aerul ce îl înconjura. Îşi aruncă cu iuţeală privirea în toate direcţiile, dar nimic ameninţător nu se ivi. Îşi ţinu respiraţia pentru încă o clipă şi ascultă. Era linişte, o linişte nefirească poate. Sfîrşitul lunii februarie şi cu toate acestea vîntul nici măcar nu adia, susurul apelor curgătoare nici că se auzea, vietăţile pădurii, neadormite de Baba Dochia, parcă amuţiseră, încremeniseră.

Fără a mai ezita, şi cu naturaleţea mişcării unui iluzionist, GeRul, scoase pumnalul argintat de la brîu. Acest obiect, moştenit de la bunicul său încă de pe cînd era un băieţandru, era descîntat de Luminatul tribului pentru a lupta atît cu fiinţele omeneşti, cît şi cu acele arătări ce par o plăsmuire a unei imaginaţii bogate. Lama era pătată deja de sîngele multor jivine, dihănii şi oameni nesăbuiţi.

Un mîrîit prelung tăie liniştea acută şi, fără nici un alt avertisment, sări din tufişuri un animal ce părea gata să atace. Era Ghergana. GeRul se relaxă pe moment. Cînd ajunse în dreptul lui era preschimbată într-o tînără femeie foarte frumoasă. Părul auriu i se revărsa în bucle mărunte pe umerii goi, ochii negri luceau de nelinişte şi teamă.

- „Satul a fost atacat de un... animal! Şi îţi jur pe colţii mei că nu am fost eu! “
- „Lupi? “
- „Nu cred. Am ajuns prea tîrziu, dar am încercat să îi iau urma. Era... un singur miros, o singura amprentă, dar simţurile îmi spun că era o felină cu miros de om. “

GeRul încremeni. În faţa lui vedea acei ochi de pisică ce îi bîntuiseră gîndurile încă din tinereţe. Nopţi la rînd l-au ţinut treaz, l-au făcut să se zvîrcolească printre broboane de sudoare atunci cînd aţipea. GeRul scînci cînd îi recunoscu. Un sunet involuntar din adîncul fiinţei lui ce nu exprima atît teamă, cît surprindere.

- „Ghergana, îmbracă chip de lup şi ascunde-te în peştera mamei tale. Ea a înconjurat acel loc cu vrăji de protecţie pentru a ţine supranaturalul la distanţă. Doar oamenii te pot găsi acolo, iar ei nu vor căuta. Aşteaptă-ne acolo! “

Fără a mai sta în cumpănă, GeRul o rupse la fugă prin pădurea întunecată. Nu privea în urmă, doar alerga. Trebuia să ajungă la timp în sat, pentru a-i întoarce pe oameni împotriva unui lynx, şi nu a unui lup, aşa cum putea pune rămăşag că va reacţiona gîndirea colectivă. Alerga asemeni unui nebun scăpat din strînsoarea chingilor, dar ştia el de ce. Lynxul l-a pîndit mereu din urmă. Pe el îl urmărea. Dar mai mult, acum înţelegea altfel lucrurile.

*

Era învăluit într-o ceaţă înecăcioasă. Respira greu, dar regulat. Brusc văzu o lumină ce lucea în apropierea sa. Un far, o torţă, o lumînare? Se îndreptă într-acolo şi ceaţa se dispersa. Cînd totul se limpezi, se văzu mergînd voios, alături de un pui alb de lup. Recunoştea puiul de lup dintr-un vis, dar ce nu înţelegea era de ce el a devenit copilul acela.

Era un vis şi acesta. Se aplecă să ia puiul de lup în braţe, dar în acea clipă tot ce îl înconjura se schimbă, se transformă. Mişcarea îl ameţea acum, aşa că se aplecă pe vine, pentru a nu leşina. Apoi imaginea se limpezi iar, se afla în inima muntelui, înconjurat de stîncă din toate direcţiile. Parcă era un crater în vîrful unui munte.

- „Te afli în vîrful Muntelui Fără de Vîrf. Ai avut dreptate, eşti cu adevărat în inima muntelui. “

Cînd privi în dreptul vocii, văzu un lup mare, falnic, cu umerii laţi şi colţi albi, lungi şi ascuţiţi. Ochii roşii ai lupului îl înspăimîntau. Se trase instinctiv mai îndărăt, ca o măsura defensivă.

- „Nu îţi voi face rău! Eu sunt Draug-Rog, sau am fost. Oamenii mă credeau demon. Dar frica omului poate înălţa multe fantasme. Nu am atacat oameni decît pentru a mă apăra. Şi, recunosc, o singură dată pentru a salva un copil de bătaia tatălui ce îşi băuse minţile. Dar nu l-am omorît. Din păcate atunci cînd am gustat sîngele uman, ochii mi-au căpătat acea culoare a sîngelui proaspăt. Am atacat animale pentru a mă hrăni, dar le-am căutat mereu pe cele slabe, bolnave, sau bătrâne. Oamenii mă credeau monstru, dar eu nu am vrut să fac rău, doar să-mi astîmpăr foamea, iar ei m-au ucis. Cînd m-au văzut fără suflare s-au bucurat şi au urlat victorioşi. Cine era monstrul atunci? Dar nu asta contează. Vezi tu, oamenii nu au înţeles, blestemul s-a abătut asupra lor pentru că ei, păzitorii echilibrului, au atacat un pui de lup care nu făcea rău nimănui. Au distrus echilibrul natural. Blestemul nu e lupul din pădure, ci lupul de printre ei, ce umblă sub chip de om. Dar acest blestem poate fi rupt, în mare măsură. “

Vlah trecuse deja de şocul acestui vis, iar misterul poveştii îl captivase. Parcă ştiuse dintotdeauna că lupii nu sunt demoni, dar acum credea asta cu tărie. Sigur fiind că va pune întrebarea corectă, se adresă succint, dar cu blîndeţe, lui Draug-Rog.

- „Ce înseamnă <<în mare măsură>>, şi cum? “

- „Adică Lupii Argintii pot deveni mai umani, transformarea lor avînd loc doar în nopţile cu lună plină. Dar animalul nu va fi unul feroce, va fi controlat de conştiinţa omului din interior. Mai simplu spus, latura umană va pune stăpînire pe cea întunecată a animalului salbatic. “

O urmă de mister străbătu ochii lupului. Era fericită să împărtăşească marele secret aflat abia în negura morţii.

- „Leacul îl vei găsi aici, în această încăpere săpată în stîncă, sub o piatră de lună ce nu-şi are locul în întunecimea copacilor. Nu e nevoie de nici un cuvînt magic, pentru că descîntecul e rostit de sute de ani de freamătul copacilor. “

Vlah tresări. Niciodată nu a înţeles cît de ad literam era expresia „limba străveche a Mării de Copaci“.

- „Mergi repede! Salvează-mi fetele! “

- „Încă ceva! De ce eu? “, întrebă Vlah nedumerit. „De ce ai venit în visul meu? “

- „Simplu! Prin tine curge acum sîngele meu. Doctorul ce te îngrijeşte face teste pe oameni folosind sîngele prelevat din trupul meu muribund. Stai liniştit! Nu vei deveni Lup Argintiu, rănile ţi s-au vindecat miraculos. “

Draug-Rog, aproape că zîmbi.
- „Trezeşte-te acum, sătenii au omorît vrăjitoarea cu chip de lynx ce era vinovată de numeroasele crime asupra oamenilor. Vei fi în siguranţă! “

Ultima parte a ce auzi se temea că înţelesese greşit. Un lynx? Vrăjitoare? Doamne, în ce lume trăia!
Cînd deschise ochii, lumina puternică îl orbi dar se forţă să privească în jur, clipind des şi mărunt. Adora îl ţinea strîns de mînă, cu feţişoara ei rotundă şi gingaşă adormită pe marginea patului de spital. Nu putea să nu se gîndească la cît de mult o iubea. Se ridică uşor, surprins că nu simţea nici cea mai mică durere.

Îşi trase mîna aproape de piept şi îşi verifică corpul. Nu vedea nici o vînătaie, nimic. Scoase perfuzia şi se ridică în picioare. Îşi căută hainele şi le îmbrăcă repede. Apoi se apropie uşor de iubita lui şi o sărută drăgăstos pe frunte. Luă o felicitare de pe noptieră, primită, se pare, în timp ce era inconştient, de la un coleg de antrenament. O întoarse pe spate şi cu pixul legat de fişa sa medicală, scrise cîteva rînduri fără a ţine cont de caligrafiere. Plasă felicitarea în mîna Adorei şi fără a mai ezita, ieşi din salon. Ştia exact unde trebuie să meargă.

*
GeRul era mai fericit decît fusese toată viaţa lui. La picioarele lui zăcea trupul neînsufleţit al coşmarului său. O bătrînă zbîrcită, cu pielea vineţiu-gălbuie, era întinsă pe jos străpunsă de zeci de săgeţi şi cu un topor înfipt în moalele capului. Gata cu crimele, cu sîngele nevinovat vărsat în van. Draug-Rog încercase să se disculpe în faţa lui, dar niciodată nu o crezuse. O dezamăgise. Se simţea vinovat, dar şi mîndru că răzbunase moartea iubirii vieţii lui.

*
Adora simţi mişcare în jurul ei şi se trezi. Nu era nimeni acolo. Dar mai ciudat era patul gol de lîngă ea. Sări speriată de pe scaun, şi atunci îi căzu din mînă o felicitare verde, cu ceva aproape ilizibil scris pe spate.

„Dragostea mea, ştiu cum să rup blestemul. Mama ta mi-a spus. Ştiu că pare că aş vorbi în dodii, dar trebuie să ai încredere în mine. Mîine te vei bucura de o nouă viaţă.
Te iubesc! “

Avea încredere în el şi oricît de fantastic părea ceea ce scria acolo, ea era dovada vie că fantasticul există. Dragul de Vlah! Poate că totuşi îi va da o şansă.


.......

Sfîrşit.

sâmbătă, 23 martie 2013

Iarna Lupului Alb (9)


 Capitolul IX: Dragobete (de Andrei alias ardei9)


   Ajuns în vîrful muntelui, se opri. Liniştea mormîntală ce se aşternuse peste Marea de Copaci era tulburată doar de bătăile inimii ce îi ieşea din piept. Legănarea crengilor, freamătul frunzelor, murmurul izvoarelor, mîngîierea vântului, aromele de răşină, apropierea de El … îmbinate armonios cu amintirile vremurilor de odinioară, îi intrase direct în creier … îl paralizase.

Se oprise exact la marginea Hăului Negru. Privirea îi era îndreptată în jos, gîndurile îi erau departe … amintirile, iarăşi îl duseră spre evenimentele de mult trecute.

Venise timpul să-şi răspundă la întrebările ce-l frămîntau. Doar după discuţia cu El îşi va putea găsi pacea sufletească.
Ştia că moartea lupoaicei Draug-Rog, petrecută în braţele sale, nu putea curma Blestemul. Sacrificarea iubitei a fost justificată?
Ştia că Adora va prelua supraputerile mamei sale. Oare este suficient de matură pentru a înţelege şi mînui puterile date de străbuni?
Ştia că dragostea lui Vlah nu va putea fi răsplătită cu reciprocitate. A meritat să-i păstreze viaţa?
Ştia că este ultimul dintre Stăpînii Muntelui Albastru, cel înconjurat de Marea de Copaci. A venit timpul să comute translatorul galactic şi să raporteze încheierea misiunii?

 Astăzi va fi necesar să formuleze răspunsuri la întrebările ce-l frămîntă. A venit Ziua Judecăţii. 24 Făurar, unica zi din an în care va putea vorbi cu El.

După cîteva nopţi nedormite, în care îşi făcuse zeci de planuri asupra raportului necesar a fi prezentat, în special asupra recomandărilor legate de viitorul Planetei Pămînt, încă nu era decis …
Pe parcursul celor peste 200 de ani a reuşit să se ataşeze de acest petic de pămînt plasat la marginea Universului, era dispus să le acorde pămîntenilor încă o şansă … în curînd totul va fi clar, au rămas clipe numărate … degetul s-a îndreptat spre butonul translatorului...


joi, 21 martie 2013

Iarna Lupului Alb (8)


  Capitolul VIII: Epifania (de Marius alias Maniu)


   Valea rîului era plină de grohotiş care îi îngreuna înaintarea. Picioarele alunecau pe pietrele instabile, pe muşchii de pe pietrele din albie şi pe noroiul de pe margini şi nu prea avea spor.
Deasupra, cînd avea timp să se uite pentru că drumul îl solicita mult şi trebuia să fie atent pe unde păşeşte, se vedea stînca muntelui şi, mai sus, pătura albă de ceaţă ce îl înconjura.

Era o ceaţă deasă dar albă, pufoasă, ca puful de păpădie ce parcă înconjura ca o plapumă stînca muntelui.
Ici şi colo brazii se pierdeau în ceaţă, lăsînd să se vadă doar rădăcinile sau trunchiurile, pe cîtă vreme vîrfurile lor erau ascunse, ca şi cum s-ar fi cuibărit în norii de ceaţă, să îşi găsească linişte şi culcuş.

În pădure parcă totul era adormit. Nici o mişcare, şi parcă şi vîntul ar fi încremenit, de frică să nu strice învelişul muntelui.
De undeva s-a auzit totuşi un foşnet şi el şi-a ciulit urechile, să audă mai bine. S-a oprit în loc, pentru că pietrele ce îi tot lunecau sub picioare făceau gălăgie şi nu putea să îşi dea seama dacă ceva se mişca în jurul lui.
Ce ar fi putut să fie, totuşi ? Ce ar fi putut să îl mai sperie ?

Porni mai departe şi în scurt timp începuse deja să urce pieptiş pe munte.
Se agăţa de crengile copacilor, de rădăcini, de orice bucată de stîncă mai răsărită, pentru că urcuşul era greu şi pieptiş.
După o vreme dădu de un luminiş şi, de acolo, putu să vadă jos, valea învolburată cu apă cristalină, înspumată.
Îşi trase sufletul o vreme şi apucă mai departe, să urce. Mai sus, tot mai sus !

Intră printre vălătucii de ceaţă şi nu mai vedea nimic. Abia mai zărea unde calcă.
Umezeala din aer îi inundă nările, îi umezi tot trupul şi îi dădu senzaţia de lacrimi în ochi. Parcă era într-o poveste şi se aştepta de la o clipă la alta să vadă zîne sau solomoniţi, vulturi aurii sau dragoni negri, hiare sau îngeri.

Merse aşa mai departe pînă cînd ceaţa începu să se risipească şi văzu razele soarelui. Îi cădeau pe faţă şi îl încălzeau şi era aşa de bine să îl regăsească pe Moş Soare după atîta umezeală şi întuneric.
Se mai odihni o vreme şi se bucură de lumină şi căldură. Acum nu se mai vedea nimic din lumea de jos şi toate spaimele şi fantasmele din vale sau din pădurea de ceaţă parcă dispăruseră prin minune.
Apoi porni, iar, pieptiş, mai departe.

Deja se zărea vîrful muntelui şi îşi făcu curaj şi îşi adună puterile ca să meargă mai departe.
Simţea că îl copleşeşte o căldură moale şi îmbietoare şi s-ar fi culcat acolo, pe loc, legănat de lumina şi căldura lui Moş Soare, dar ştia că trebuie să meargă mai departe, şi mai departe, pînă la capăt, pînă în vîrf.
Nu îşi mai aducea aminte de ce, nici măcar ce îl adusese aici, la poalele muntelui, nici dacă fusese singur sau cu altcineva.
Acum era numai el şi muntele, vîrful lui, unde ştia că trebuie să ajungă.

Încet, Moş Soare începuse să coboare pe cer şi, odată se trezi că e iar în întuneric, iar în frig şi parcă şi umezeala începu să fie mai prezentă.
Văzu aburii pe care îi scotea pe nări cînd respira şi asta îi aminti de pădurea de ceaţă, de fantasmele de acolo.
Trebuia să se grăbească, altfel întunericul va pune stăpînire pe munte şi, atunci, ştia asta, el ar fi ratat. Nimic nu ar mai fi avut rost dacă nu reuşea să ajungă în vîrf.
Aşa că păşi şi mai hotărît înainte, mai grăbit.

Moş Soare deja nu se mai vedea şi cele cîteva crîmpeie de lumină ce mai luceau pe stîncile muntelui păreau a păli şi ele.
Tocmai atunci, cînd părea că totul a fost şi va fi fost zadarnic, cînd Moş Soare parcă îşi închidea genele peste ultimul pisc pentru a lăsa întunericul să cuprindă lumea, atunci îl văzu pe El.
Stătea falnic, chiar în vîrful muntelui, drept şi semeţ, parcă un simbol al unui capăt de drum, al tuturor drumurilor.
Blana lui albă stralucea în ultimele raze ale apusului şi părea să fie de foc. Un foc alb, strălucitor, hipnotic.

Urletul lui sfîşie liniştea muntelui şi îşi găsi răspunsul în mii de alte urlete ce umplură văile muntelui.
Simţea în nări mirosuri parcă uitate, ochii lui deschişi vedeau imagini şi chipuri pe care le ştia cunoscute şi dragi, dar care parcă erau departe, foarte departe.

Merse mai departe şi se apropie tot mai mult de El.
Acum îl vedea tot mai bine, îi vedea ochii albaştri, aburul respiraţiei lui şi, în curînd fu lângă El.
Îşi aplecă adînc capul în faţa strămoşului şi îl privi apoi în ochi, golit de orice altceva.
Nu mai cunoştea nici un sentiment, nici ură, nici bucurie, nu mai avea nici un gînd. Totul parcă se topea în albul strămoşului, şi ştiu atunci că drumul său nu a fost în van, că a găsit ceea ce venise să caute şi că, acum, era împlinit.

Putea să şi moară acum, oricum nu ar mai fi simţit nimic.
În sfîrşit era iarăşi întreg, mai întreg ca niciodată în viaţa lui, care nici nu mai conta.
Găsise ceea ce nici nu îşi imaginase pînă acum, găsise pacea sufletului său, deşi nici nu mai ştia ce dureri cunoscuse pînă atunci.
Oricum, nimic nu mai conta. Era acolo, doar el şi strămoşul său.
Se găsise pe Sine.


miercuri, 20 martie 2013

Iarna Lupului Alb (7)


  Capitolul VII: Experimentul (de Gabi alias Lady Indra)


 Într-un tîrziu simţurile îi reveniră... Întredeschise ochii cu multă grijă... Chiar şi aşa, întunericul profund îl înconjură şi-l pătrunse...
Nici un sunet nu se auzea... Nici o mişcare... Nici măcar vîntul... Nici un miros...
Nici un miros???
Întreaga lui viaţă era formată preponderent din mirosuri...
Mirosul sîngelui proaspăt şiroind din rănile lui sau ale victimelor lui... Mirosul mamei, Draug-Rog... Mirosul tatălui, GeRul... Mirosul Adorei... Mirosul Gherganei... Toate...
Acum nu mai simţea nimic din toate astea. Parcă îi era greu măcar să-şi amintească de ele. Parcă totul dispăruse în neant...
Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa...
_________________________________

Simţurile îi reveniră după un timp...
Încercă din nou să deschidă ochii, dar lumina albă, intensă, îl făcu să clipească iute, pînă se obişnui cu ea. Încet, începu să distingă detaliile, culorile, formele...
Patul alb, imaculat, pereţii albi, televizorul atîrnat, parcă nefiresc, pe un suport pe peretele din faţa... Patului? Realiză că era întins, acoperit, şi o mulţime de fire şi tuburi îl conectau la cîteva aparate ale căror luminiţe pîlpîiau regulat...
Apoi, o văzu pe EA... Adora... aşezată pe un scăunel, lîngă patul lui, aplecată, respirînd regulat, într-un somn uşor, plin de griji. Mîna ei era aşezată delicat peste a lui. Mişcă uşor degetul arătător şi avu nevoie de un efort considerabil pentru asta. Dar rezultatul a venit imediat.
Adora tresări, ridică capul, faţa i se lumină şi o bucurie fără margini i se putea citi în privire.
- „Dragul meu... ţi-ai revenit... “
Încercă din nou să mişte mîna, dar o durere sfâşietoare îl străbătu prin tot corpul. Parcă înţelegînd, Adora îi strînse uşor mîna.
- „Nu fă nici o mişcare. Nu fă nici un efort. Mă auzi? Poţi vorbi? “
- „Da... “
- „Dumnezeule! Am crezut că te pierd. “
- „Unde sîntem? “
- „La spital. Oamenii te-au găsit în Poiană, rănit, plin de sînge... Ai avut mare noroc că era şi un medic printre ei. Te-au căutat mai bine de trei zile şi trei nopţi. Dar, lasă... Întîi să-ţi revii, apoi vom vorbi despre toate care s-au întîmplat. Odihneşte-te. Eu voi fi aici, lîngă tine. Eşti în siguranţă. “
Privirile ei calde, strîngerea uşoară de mînă îi induceau o stare de linişte care îl făcu să cadă într-un somn profund, odihnitor...
Chiar înainte de a adormi, cu ultimele străfulgerări de cunoştinţă i se păru că vede apropiindu-se o umbră cenuşie, enormă, avînd forma unul lup...

LUP? OM?

Adora....!!!

Culorile Amurgului nesfîrşit puseră din nou stăpînire pe toate cele ce formau Muntele Fără de Vîrf, Marea de Copaci, Hăul Negru, rochia neagră cu bentiţa mov, acum sfîşiată, rujul roşu-aprins sfărîmat între pietre, oamenii, lupii...
................

- „Doctore, am senzaţia că încerci să mă prosteşti. De fapt, experimentul dumitale se dovedeşte a fi un eşec. ADN-ul lupului şi al omului nu sunt compatibile. Atît. “
- „Dar... “
- „Cîte milioane de dolari mai trebuie să cheltuiesc cu „aventura“ asta pînă cînd ai să înţelegi şi dumneata? În afară de faptul că subiecţii dumitale „dispar“ nu se ştie unde, dar întotdeauna apar aproape morţi, de avem nevoie de toată ştiinţa şi tehnica disponibilă pentru ai ţine în viaţă... “
- „Dar, aţi observat şi dumneavoastră. Au o viteză de regenerare a rănilor, absolut fabuloasă. Nimeni nu a mai văzut aşa ceva. Dacă... “
- „Nici un dacă. Eşti încăpăţînat ca un catîr, dar ai cumva dreptate. Bine! Mai facem o încercare. Ai trei zile la dispoziţie să afli unde şi cum dispar şi apar atît de misterios „pacienţii“ dumitale. Dacă nu ai un răspuns clar şi concis în trei zile, închid proiectul. Gata! Nici un ban în plus. Clar? Trei zile... “

marți, 19 martie 2013

Iarna Lupului Alb(6)


  Capitolul VI: Visul (de Mircea alias MDreams)


  Amurgul s-a lăsat pe nesimţite...

Din ascunziş a sărit un pui de lup flămînd şi slab care căzuse în ţinta omului cu cîteva clipe în urmă... rănit în pîntec, plin de sînge, se zvîrcolea pe jos cu un urlet înăbuşit...

Cînd a deschis ochii a dat de privirea îngrijorată a unui copil. Nu-şi amintea prea multe, doar rana care încă sîngera îi servea drept dovadă că i s-a întîmplat ceva groaznic... Iarăşi căzuse în neştire. Şi-a revenit spre dimineaţă după ce băiatul îi administrase cîteva leacuri strămoşeşti. Acum, se simţea mai bine, mai ales că copilul îl hrănise şi avu’ atîta grijă de el.

Peste o săptămînă puiul de lup era bine... ba mai mult prinse la puteri şi se zbenguia cu băiatul, care între timp îl îndrăgise atît de mult. Dar această prietenie nu a durat mult...

Înţelepţii satului din care făcea parte băiatul au decis că puiul de lup provoacă dezechilibru naturii. Astfel au luat hotărîrea ca puiul de lup să fie dus cît mai departe...

În dimineaţa următoare puiul a fost dus în pădure. Cu cît se depărta puiul de lup, cu atît scotea un urlet mai strident... mai desluşit, încît la ecoul lui liniştea pădurii fusese curmată ...

- „Vlah, Vlaaaah... “
- „Mamă? “
- „Totul o să fie bine, băiatul mamei, totul va fi bine! “
- „Mamă... lupii, ei nu... “
Şi leşină din nou.

luni, 18 martie 2013

Iarna Lupului Alb(5)


   Capitolul V: Somn (de Sir Gogu)

 
 GeRul alergă orbeşte către trupul nemişcat al băiatului în timp ce surorile începură un dans ameninţător. „Prea multă vărsare de sînge azi“, gîndi şi îşi plimbă degetele de la un buzunar la altul. Apucă apoi cîteva fire de praf auriu şi-l aruncă asupra luminişului cîntînd cu vocea foşnetului frunzei un cuvînt în limba străveche a Mării de Copaci. În liniştea ce s-a lăsat, bărbatul privi în jur şi ascultă cu atenţie sunetul fad al respiraţiei celor trei. Oftînd, se ridică şi începu să-şi săvîrşească lucrarea.

În vremuri de demult, pe cînd oamenii şi lupii umblau deopotrivă, în adîncul Mării de Copaci îşi avea sălaşul un trib atît de retras şi misterios încît mulţi puneau la îndoială însăşi existenţa sa. Unii îi numeau spirite şi le căutau îndrumarea prin rugăciuni, unii îi numeau demoni şi purtau amulete şi desene pe piele pentru a-i ţine departe. Ei erau păstrătorii echilibrului şi legendele spuneau că puteau să ia şi formă de lup, şi formă de om. Erau un trib paşnic, iar cunoştinţele acumulate şi transmise din tată în fiu pe parcursul a sute de generaţii puteau trece cu uşurinţă drept magie.

GeRul era ultimul dintre ei.

Cu două sute de cicluri în urmă, pămînturile pe care le îngrijeau au fost atacate în toiul nopţii. Bărbatul încă mai avea coşmaruri cu ochi de pisică ce îl vînau necontenit în cele mai retrase ascunzători şi încercau să-i zgîrie adînc pieptul. Cu şapte cicluri în urmă, însă, vînătoarea s-a oprit, iar GeRul a înţeles că urmăritorilor nu le păsa dacă trăieşte sau moare. A înţeles atunci că el e ultimul din tribul său şi că nu mai există nici o urmă de speranţă.

Oftă din nou, legînd strîns rănile lui Vlah. Plînse în timp ce punea ierburi tămăduitoare pe piciorul Adorei şi se încruntă privind cicatricea Gherganei. Săltă cu greu trupul adormit al lui Vlah pe umăr şi porni cu pas grăbit către sat. În spatele său, două trupuri adormite zăceau în luminiş.

„Timpul va rezolva totul. La răsărit, cînd cele două surori se vor trezi, toate vor fi descîlcite ca la Începuturi“, gîndi şi-şi mîngîie pieptul încercînd să aline focurile ce i se zbăteau necontenit în cuşca devenită deodata mult prea mică a inimii.


duminică, 17 martie 2013

Iarna Lupului Alb(4)

  Capitolul IV: În Luminiş (de Radu alias Mentalist de Bucovina)


Pe poteca îngustă, plină de cioturi, razele Sfîntului Glob se jucau alergîndu-se de o parte şi de alta, fără să ia în seamă trecătorii. Trilurile, la început sfioase, acum făceau să trepideze frunzele Mării de Copaci, denotînd victoria luminii asupra întunericului a cîta oară...
Adora nu prididea nici o fărîmă de energie, umblînd repede, cu mişcări precise pe poteca întortocheată. Ştia drumul, mai fusese de atîtea ori printre miile de copaci, spre Bolta Rece, peştera unde se născuse. Amintirile îi erau şterse, doar pe piele mai simţea suflul cald, plin de dragoste maternă neţărmurită al Draug-Rogei. În nări în schimb, îi rămăsese mirosul puternic, de esenţă de stejar, al tatălui ei, GeRul, care o ocrotise din prima iarnă, acea blestemată iarnă, în care o parte din ea murise...
Gîndurile care îi umbriseră fruntea se spulberară odată cu ieşirea de pe potecă. După două zade înzorzonate cu licheni, se ivi luminişul. Mirosurile se înmulţiră exponenţial, dîndu-i semnale tulburătoare. Simţi, înainte de-al fi văzut, pe Vifor în agonie, luptîndu-se cu îngerii lui care vroiau să-l ia pe tărîmurile Elysiumului, pe cîmpurile veşnic verzi.
Apoi simţurile îi fură inundate de apropierea fiinţei iubite. Vlah se zbătea între viaţă şi moarte, luptînd cu demonii fierbinţi ce-i încleştau gura, cu gheizerele sîngerînde ce-i împrospătau culorile vii pe piept, pe faţă, pe mîini...

*

Coborîşul pe costişă era dificil, dar picioarele-i mergeau singure, ştiind dinainte fiecare pas. Băutura îi dispăruse din cap odată cu declicul ce îl stîrnise de la început. Ieşise din bodegă ca ars, printre sudalmele sătenilor abţiguiţi, se urcase ca o nălucă pe Val-Vîrtej şi-l alergase pînă căzuse într-o rîpă, plin de spume şi cu răsuflarea tăiată.
Acum mergea cu pasul sigur, ocolind din reflex capcanele perfide din văioage, scurtînd cît putea drumul. Toată fiinţa îl ducea către luminiş, locul de la capătul Hăului Negru unde se întîmplase totul...

*

Ghergana îl mirosi încă o dată pe voinicul căzut într-o baltă de sînge. Foamea i se spulberă instant, lucru care nu i se mai întîmplase niciodată. Toate instinctele îi explodară şi-i transmiteau alerte succesive care o puneau în gardă, la fel ca în noaptea cînd se revoltase împotriva lui Alfa. Era pînă la urmă, fiica Draug-Rogei şi asta se văzuse cînd amîndoi scăpară ca printr-o minune doar cu cîteva răni din acea confruntare...

*

GeRul se prăvăli dintr-o săritură peste ultimele buturugi, şi dînd la o parte desişul intră în poiană...

Adora sări încordată la maxim în mijlocul luminii, hotărîtă să nu dea un pas înapoi. Din gestul brusc, în urma ei căzu şi se sfărîmă de-o piatră obiectul ce-l luase în ultima clipă din casă, rujul roşu-aprins...

Lîngă trupul cald, puternic al lui Vlah stătea, cu colţii de un alb-orbitor la iveală şi cu cicatricea deasupra ochiului stîng vineţie şi proeminentă, Ghergana, sora ei vitregă...

Cînd...

sâmbătă, 16 martie 2013

Iarna Lupului Alb(3)

   Capitolul III: Mîrtanul (de Dragoş alias Dragos1976)


Nu înţelese îndeajuns ce era cu blestemul şi nici de ce oamenii ţinuseră morţiş să o omoare pe Draug-Rog. Îşi înţepenise mîinile pe stacană şi nu îi mai dădea drumul. Hangiul trecea de fiecare dată cînd o vedea goală şi îi turna fără să îi zică nimic. Lichidul era de provenienţă incertă, însă se simţea alcoolul. Şi asta era cel mai important pentru el. Să simtă ceva. Ochii vineţii erau pierduţi în gol, iar mîinile masau stacana. Din cînd în cînd se crea un „tic nervos“, cînd mîna ridica stacana ca o macara şi proiecta lichidul către gură. Era ca un ornament mecanic uman pentru ceasul satului. La un anumit timp, ştiut doar de rotiţele şi piuliţele interioare, mai presus de conştient, corpul cerea combustibilul pentru înceţoşarea amintirilor.

- „La dracu’, cu toţi!“, scrîşni printre dinţi, îndeajuns de tare însă pentru a trezi din lîncezeală cîţiva comeseni. Tresări auzindu-şi glasul tocit. Se simţi îmbătrînit, şi-atunci simţi nevoia să-şi mîngîie cicatricea de deasupra ochiului. „La dracu’, cu toţii!“ îşi repetă în gînd. Şi se simţi mai uşurat, cumva, că-i dăduse pe mîna stăpînului întunericului pe toţi sătenii. Gîndurile însă îl năvăliră din nou şi-atunci simţi stacana la buze. Poate, poate, de data aceasta îi va găsi drumul spre uitare.

............................................................................

- „Hei, unde fugi zvăpăucule?!“
O coamă întunecată sub care se ascundeau două smaralde de ochi inteligenţi şi-un corp de „mîrtan“ tînăr, după cum îl poreclea Cel Bătrîn, bine construit, se opri din fugă în faţa Mamei. Vlah o înveli cu privirea şi-o sărută pe frunte:
- „La poalele Muntelui fără Vîrf, mamă. La antrenament! Mă aşteaptă toţi!“
Mama, îl strînse cu totul în braţe, vrînd parcă să nu-i mai dea drumul. „Doamne, ce-a crescut!!“, îşi spuse. „E cel mai viteaz, frumos şi deştept din tot satul. Doamne, şi cît îl mai iubesc!! Ţine-mi-l în viaţă cît mai mult, Doamne!!“, continuă Mama pentru sine, în timp ce mîinile încercau să-l cuprindă cît mai mult pe Vlah.
- „Fugi, băiatul mamii, fugi. Şi ai grijă de tine!!“
Deja, de la prima vorbă a Mamei, se şi afla pe Vifor şi îi dădea pinteni. Nici nu terminase femeia de vorbit, că Vlah se şi afla în afara satului, în drum spre Marea de Copaci. În urma lui, tot satul rămase, pentru cîteva clipe, cufundat într-o ceaţă de praf, ce cauză cîteva vorbe de duh cu ţintă precisă. Nu auzi niciuna, şi, de data asta, chiar dacă ar fi auzit, nu i-ar fi păsat nici cît negru sub unghie.

Azi era ziua a 7-a. Nu avea antrenamente. „Nici nu s-a prins“, îşi zise, şi zîmbi. „Off, săraca mamă. Dacă ar şti!! Dacă ar şti!!“...şi parcă începu să-i pară rău. Vifor simţi apăsarea stăpînului şi încercă să-i facă pe plac, încetinind.
- „Hai, Vifore, nu am timp de asta!! Mă grăbesc!! Iartă-mă!! Doar eu lîncezesc acum, m-auzi?!“ şi-l mîngîie pe coamă, în timp ce călcîiele împinseră un pic pintenii în pielea aburindă a calului. „Mi-e dor de Adora“, îşi zise şi, în acelaşi timp, îi trecură prin cap cele întîmplate cu o săptămînă în urmă. „Nu trebuia să mă las păcălit aşa de uşor de Mornor. Dar am promis, am promis. Tata m-a învăţat să îmi respect cuvîntul dat, orice ar fi“. Îşi strînse instinctiv mînerul sabiei, ce îi atîrna pe lîngă picior. Nu o folosise, pînă acum decît în lupte de antrenament şi, oricîţi pusese la pămînt, se simţea cu totul altfel o luptă de antrenament faţă de una adevărată.

- „Al dracu’, mucea, întîrzie!! Dacă nu vine deloc, îi trec toată familia prin foc şi sabie.“
Un roşcovan imens, cu piept ca două scuturi şi mîini ca doi drugi de fier, înalt cît Muntele fără Vîrf. Mai pe scurt, Mornor. Căpetenia vecinilor Satului. Pentru că venise mult mai devreme, pentru a nu amorţi făcea exerciţii.
În mijlocul exerciţiilor îl prinse şi Vlah. Îl studiase de la depărtare cum îşi rotea sabia şi toporişca şi cum făcea genoflexiuni cu butucul acela imens în spate. „Sper să-mi iasă“, şi, un pic, îl trecură fiorii pe şira spinării. În ce dracu’ se băgase?!! Din atîtea fete, tocmai pe Adora trebui să o invite la dans. Dacă ar fi ştiut că e logodnica lui nu ar fi luat-o în seama. „E, pe dracu’!! Tot ai fi invitat-o!“ Rîse către sine, însă lăsă să i se lăbărţească pe faţă cu totul, înainte să îşi salute oponentul.
- „Rîzi tu Vlahe acum!! Vedem dacă mai rîzi la urmă!!“, îi zise Mornor şi se şi repezi către Vlah.
Pădurea încremeni. Muntele îşi începu căutările unui nou vîrf. Vîntul îşi oprise respiraţia. Tot ce puteai auzi era scrîşnetul armelor, icnetele şi înjurăturile celor doi.

…………………………………………………………………………………………

Era ora mesei. Oamenii nu veneau în pădure azi. Şi-acum se înserase cu totul. Îşi ridică botul în aer şi îi mirosi a sînge proaspăt.
Fugise din haită de-un an. Îi era mai greu singură, dar nu simţea nevoia de ai ei. Amintire îi era cicatricea de deasupra ochiului stîng. Un pic mai mult şi ghiara masculului Alfa ar fi lăsat-o fără ochi. Fusese, oricum, ultima lui greşeală.
Mîrîi satisfăcută pentru sine şi-o porni prin ceaţa pădurii. Ciuli urechile la fiecare mişcare, iar radarul nasului îi spunea la ce să se aştepte. Sîngele proaspăt îi invada şi mai mult nările, făcînd-o să saliveze abundent. Se enervă. Nu mai mîncase de cîteva zile bune, dar asta nu însemna că nu trebuie să se controleze. Orice clipă de neatenţie ar putea-o costa. Draug-Rog era un nume între lupi, şi-aşa trebuia să şi rămînă.
Nechezatul unui cal o făcu să fie şi mai alertă. Se lăsă pe burtă, şi-ncepu să se tîrască către zgomot şi miros. Apropiindu-se de luminiş, văzu calul. Se simţeau unul pe celălalt, iar tremuratul avea traduceri diferite de la un animal la altul. Dacă ar fi fost cu un an mai tînără ar fi sărit deja la atac. Timpul o făcuse mai înţeleaptă. În nări îi veni încă un miros de sînge. Se opri din tîrîit şi aşteptă.

Calul necheza şi tremura. Mişcă piciorul drept din faţă, scurmînd pămîntul din jurul omului. Îşi lăsase capul pe faţa acestuia şi-l linse. „Trezeşte-te!! Încalecă-mă!!“ Nu îl mai ţineau puterile. Fusese rănit destul de grav, iar sîngele îi şiroia pe crupă. „Stăpînul meu drag, stăpînul meu drag!!“ Încercase tot ce putuse. Picioarele din spate nu îl mai ţineau. Se lăsă încet pe ele şi-apoi se prăvăli lângă om. Ce-ar mai fi alergat… şi zvîcni din picioare. Un ultim efort... înainte să galopeze pentru o eternitate...

Ţîşni, flămîndă, din ascunzătoare. Se apropie de fiecare în parte şi îi mirosi cu atenţie. Avea în faţă mîncare pentru cîteva zile bune. Deodată, omul se mişcă şi se întoarse cu faţa către lună. Doi ochi de smarald şi-o cicatrice urîtă deasupra ochilor, în special pe partea stîngă, luceau acum sub lumina lunii.
Se apropie şi începu să-l mişte cu vîrful botului. „Mama, Adora…“, gîlgîi omul şi leşină.

vineri, 15 martie 2013

Iarna Lupului Alb(2)

Capitolul II: Răzbunarea atrage după sine răzbunare (de Carolina Dodon)


Trecuseră 7 ani de atunci, 7 ani de la noaptea cu miros de moarte, 7 ani de singurătate şi dorinţă de răzbunare. E plină lumea de mistere, e plină de magie.

„I wanna be loved by yooou...“ fredona în timp ce îşi aranja părul lung pînă la umeri, rebel, de culoarea cafelei.

În faţa oglinzii mari, cu gravură neagră în loc de ramă şi un trandafir uscat, agăţat în colţul stîng, clipea senzual admirîndu-şi ţinuta. Rochia neagră, scurtă exact atît cît să provoace prin decenţa falsă pe care o inspira, cu bentiţă mov care-i încadra sînii tineri, sfidători, valorificîndu-le feminitatea, o făcea dulce şi fascinantă, cu un strop excitant de nebunie.

Avea o putere aproape magică de a fura raţiuni şi sentimente, pe care o adora, fiind conştientă de acest atu. Aşa lupta ea.

Nu eşua niciodată; de fapt, nici măcar nu percepea ideea că ar putea fi supusă de un bărbat, îmblînzită, furată din sălbăticia ei dementă - căci anume acesta era misterul ei, era lup.

O apăsare uşoară a clanţei...

- „Ai venit devreme“, spuse ea, privindu-l distrată, iar vocea sunase jucăuş şi îmbietor.
- „E timpul“, răspunse bărbatul, care nu era om, era altceva.

Clipi nemulţumită de un detaliu supărător, pe care nu-l indentificase încă; i se părea că arată...comun (iar acest fapt o supăra mereu).

Ochii mari, plini de trăiri şi pasiune, coloraţi într-un chihlimbar de acuarelă, căutau să găsească acel detaliu care o arunca în banal, şi într-o fracţiune de secundă chipul i se destinse, iar mîinile subţiri şi elegante se întinseră spre rujul de pe noptieră.

În timp ce adăuga acel strop de artificialitate colorată în sângeriu (culoarea care i se asocia cu moartea mamei sale), ochii ei se aprinseră, străluceau de dorinţa de-a vîna şi de a se răzbuna pentru durerea provocată acolo, în Marea de Copaci.

Toţi avem un scop, o istorie, un secret.

Iarna Lupului Alb

"Internetul tîmpeşte"- idee preconcepută ce poate fi combătuta pe foarte multe căi. Acum, eu n-o să mă apuc să demontez această teorie. Nu, pur şi simplu am să las buchiile să vorbească...cuvintele aşternute de zece anonimi internauţi împrăştiaţi în diferite colţuri ale lumii( diferiţi ca vîrsta, cultură şi educaţie, provocaţi ad-hoc) concretizate în foiletonul ce va urma, sînt cea mai bună dovadă că internetul, folosit în limitele normalului, nu tîmpeste. Ba, din contră:)

Iarna Lupului Alb


Capitolul I: Iarna Lupului Alb (de GABI alias NoOnexRO)

Pentru oameni ea era Lupoaica Demon, Draug-Rog, cea care stăpînea Marea de Copaci de la poalele Muntelui Fără de Vîrf. Ea le aducea în sat moartea, răpindu-le vitele sau copiii. Ea era însăşi moartea. Plini de ură, oamenii au hotărît că totul se va sfîrşi pînă la răsăritul soarelui. Draug-Rog trebuia să moară.

De patru ore o hăituiau, dînd glas urii lor. Plecaseră douăzeci dintre cei mai viteji din sat, înarmaţi cu suliţe, arcuri, ciomege sau săbii. Şi şapte cîini mari, ca să nu-i piardă urma în Marea de Copaci. Soarele apusese deja şi Draug-Rog era încă în viaţă. Ba mai mult, reuşise să doboare trei bărbaţi şi doi cîini. Ura oamenilor se transforma încet în frică odată cu lăsarea întunericului dar ştiau, ştiau că dacă se vor întoarce acum, blestemul Lupoaicei Demon nu va mai putea fi rupt niciodată.

La lumina făcliilor, alergau fără să simtă frigul iernii sau oboseala orelor trecute. Alergau sperînd să fie liberi de moarte. Glasul lupoaicei s-a auzit încă o dată, acoperindu-le ţipetele. Părea un val ce îngheaţă totul măturînd Marea de Copaci de la un capăt la altul. Oamenii s-au privit unii pe alţii încercînd să-şi afle puterea împreună. Ceva nu era bine. Lupoaica făcuse o greşeală şi se îndrepta către Hăul Negru, singurul loc din care nu se mai putea întoarce.

Animalul stătea nemişcat avînd în spate Hăul Negru. Mîrîia către oamenii care se apropiau încet. Parcă ochii ei roşii şi colţii descoperiţi erau de ajuns să-i oprească. Blana ei albă era pătată de sîngele oamenilor şi cîinilor ce-şi găsiseră sfîrşitul în acea zi. Dar mai era pătată şi de propriul ei sînge. O săgeată se înfipsese adînc în coapsa ei dreaptă. Nu putea ţine piciorul în pămînt.

Un strigăt scurt şi o rafală de săgeţi se abătu înspre Lupoaică. Oamenii se temeau să se apropie mai mult. Încercau să o ucidă de la distanţă. Cîteva săgeţi au atins-o. Sîngele îngheţat din blana ei se amesteca cu sîngele proaspăt, fierbinte din rănile noi. Ar fi vrut să se arunce către oameni, sfîşiindu-i pînă ce va cădea moartă, dar ştia că nu mai are destulă putere în trup. S-a arcuit ridicîndu-şi capul şi a dat glas ultimului ei urlet către cer. Apoi s-a lăsat să alunece în Hăul Negru. Prăpastia din spatele ei a înghiţit-o într-o clipită. Nu vroia ca oamenii să-i vadă trupul mort.

Sus se auzeau chiotele oamenilor. Era ura şi bucuria lor. Rupseseră blestemul.

S-a prăbuşit parcă o eternitate. A izbit în cădere ramuri de copaci şi apoi pămîntul alb, tare, încălzindu-l cu sângele ei. Simţea viaţa cum i se scurge. Dar mai era ceva acolo. Un miros ciudat de om şi animal. O mînă puternică i s-a aşezat pe cap, mîngîind-o uşor. Un glas molcom i-a şoptit cîteva cuvinte făr’ de înţeles. Apoi a simţit îmbrăţişarea. Parcă omul vroia să o încălzească, să o protejeze. Dar nu, nu era om. Bărbatul era altceva. Lupoaica scînci uşor. Era în siguranţă. Apoi închise ochii. Pentru totdeauna.

Vînătorul se ridică în picioare. Îşi ridică capul către cer şi dădu glas morţii din faţa lui. Un urlet prelung ce a măturat Marea de Copaci de la un capăt la altul. Cînd ecoul s-a stins bărbatul a păşit în noapte pierzîndu-se printre copaci. Lupoaica murise pentru că undeva, într-o peşteră, un pui de lup alb scîncea. Lupoaica murise ca oamenii să nu-i caute puiul. Lupoaica murise ca puiul ei să trăiască. Bărbatul iuţi pasul. Trebuia să găsească peştera cît mai repede...


sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Cu superiorul său nimeni nu-i nervos...



Rog pe domnul redactor să mă ierte că-i plictisesc cititorii cu acest mic studiu despre care ştiu bine că ar fi mai la locul lui într-o gazetă medicală, dar eu nefiind membru al vreunei asociaţii de acest gen musai să apelez la 'mneavoastră dacă vreau ca, din cînd în cînd, să aduc la cunoştinţa publicului modestele rezultate ale cercetărilor mele ştiinţifice.

După cum ştiţi( şi dacă nu ştiaţi, aflaţi degrabă acum), în ultimii ani am buchisit cu osebit interes literatura neurologiei moderne iar datele adunate, însoţite de modestele mele observaţii, am încercat să le armonizez în experienţa vieţii de zi cu zi. Nu mi-a scăpat din vedere nici neasemuitul avîntul luat în corecta determinare a fenomenelor nervoase. În ştiinţa diagnosticii, acestui avînt i se datorează faptul că astăzi abia mai există oameni în al căror sistem nervos o practică medicală să nu poată descoperi caracteristicile schimbărilor patologice a caror totalitate alcătuieşte tabloul clinic clasic al tuturor neurasteniilor, isteriilor, nevrozelor şi psihozelor pe care îl oferă, într-o puritate de-a dreptul încîntătoare, medicului conştiincios. Pe acest tărîm al diagnosticii, cu deosebire în examinarea diferitelor leziuni sufleteşti, s-au înregistrat rezultate remarcabile mai ales datorită uriaşei dezvoltări pe care a luat-o metoda psihanalitică a lui Freud şi a urmaşilor săi care au completat teoria fenomenelor cu date clinice şi observaţii practice de o bogăţie neasemuită.

În cele ce urmează aş dori să-mi aduc şi eu obolul la tezaurul mai sus amintitelor observaţii clinice printr-o modestă contribuţie personală, mai exact să atrag atenţia celor ce studiază nervozitatea asupra unui lucru despre care îndrăznesc să afirm că a scăpat atenţiei specialiştilor. Aş dori să vă prezint rezultatele cercetărilor mele(efectuate cu rigurozitate ştiinţifică, bunînţeles), sub un titlu scurt şi nu foarte pompos: "Absenţa, respectiv dispariţia fenomenelor nervoase în prezenta unor persoane faţă de care pacientul se găseşte în raporturi de dependenţă".

Ideea de a mă ocupa de problemă din acest punct de vedere am capatat-o cu totul întîmplător, cu un noroc chior, aşa cum sînt marile descoperiri de altfel. Soţia mea, a cărei stare nervoasă am avut prilejul s-o studiez în funcţie de apariţia constantă a unor numeroase grupuri de simptome perfect determinate, mi-a oferit( taman în timpul prezenţei simptomelor cele mai caracteristice), condiţiile cantitative şi calitative optime în care astfel de simptome se pot manifesta: plîngea şi rîdea totodată, în timp ce făcea bucăţi un aspirator "Electrolux"( vă recomand călduros marca), şi arunca cu piesele în direcţia în care mă aflam eu( adicătelea pe fotoliul de unde o ţineam sub observaţie; bine, era şi-un meci important la televizor, da' asta nu interesează publicul larg), cu motivarea, patologică evident, că aş fi un ucigaş( ceea ce, în treacăt fie spus, nu-i adevărat). Aceste fenomene nervoase prezentau tabloul patologic al bolii în mijlocul unui adevărat concert, cînd, pe neaşteptate, a intrat prietena ei croitoreasa, spre a-i prezenta niscai modele moi. În acea clipă soţia mea s-a liniştit, a început să trateze prieteneşte cu modista, iar fenomenele au încetat per primam, după cum am constatat din analizele reflexe efectuate fără ştirea pacientei.

Iac-aşa am ajuns la concluzia că între încetarea fenomenelor nervoase şi apariţia modistei există raporturi cauzale categorice şi nicidecum incidentale. Soţia mea se află în raporturi de dependenţă faţă de modistă, pen'că de doamna respectivă depinde dacă ea - adică soţia- va avea o căciulă frumoasă, şi nu invers.Observaţiile mele, în continuare, mi-au permis să constat următoarele:

-majuru' nu-i niciodată nervos faţă de locotenent, ci numai faţă de răcan.
-maistru nu-i nervos faţă de inginer, ci numai faţă de muncitor.
-clientul de la Iunion nervos din cauza scumpetei înjură de obicei chelneru' şi nu guvernu'.

Această constatare, dacă va fi băgată-n seamă, va putea oferi posibilităţi serioase pentru rezolvarea problemelor celor nervoşi. Din partea mea le recomand tuturor celor ce nu-şi pot stăpîni nervii, să nu se ducă la doctor (care, trăind de pe urma clienţilor, se află faţă de ei în raport de dependenţă), ci să se adreseze unui alt cetăţean nervos, mai nervos decît ei. Să zicem, să fie nervoşi în faţa şefului lor, sau în faţa unui om mai "bogat"; sau în faţa unuia mai puternic decît ei şi care, dispunînd din aceste motive de nervi mai sensibili decît ei, cu siguranţă îi va linişti!


'Ai să ne-auzim liniştitori!


C.

miercuri, 2 ianuarie 2013

Denunţătoru'...


Se zice că dacă vrei ca aventura vieţii să fie completă, îi musai să treci prin toate experienţele pe care ţi le oferă lumea asta de rahat! Aşadar, nu era cazu' să fiu supărat că eram pe cale de a petrece o bucata de vreme în puşcărie. Şi nici nu eram. Supărat, zic... eram mai degrabă uluit pentru că toate astea erau consecinţele acuzelor unui cretin! Crezute şi condamnate cu mînie de către alţi cretini! Greu aveam să-mi revin din starea-mi de uluială! Şi nici nu bănuiam ce o să-mi rezerve viitorul apropiat şi nici cît de jos poate coborî un om...
Şedeam pe bancheta din celulă iar privirea-mi zburda peste pereţii acesteia unde diferiţi zugravi îşi încercaseră talentul pentru a-şi exprima, fiecare după puteri, dragostea sau ura vizavi de diferite personagii din viaţa lor. La un moment dat, apare un gardian şi mă anunţă că sînt căutat la vorbitor. Mă ridic rapid şi bucuros în acelaşi timp, crezînd că este vorba de avocatul meu...puieţii de speranţă îmi sînt degrabă seceraţi de rînjetul ce se-ntinde pe lătăreaţa faţă a gardianului în timp ce mă anunţă deosebit de bucuros:" Neah, nu-i avocatu', e alt tîmpit. Gheorghe Falcă!"

Rămîn blocat şi răcnesc cu uimire:" Falcă?!! Imposibil!!!"
" Şi io am zis tot aşa. Imposibil să te cheme în halu' ăsta!", torăie gardianul în timp ce deschide uşa celulei. " Unde mai pui că are şi o faţă tristă. Dreptu'-i că şi eu aş fi trist dacă aş arăta ca el", continuă cerberul, demonstrînd că pînă şi dobitocii pot fi amuzanţi. Involuntar, bunînţeles...
" Nu, măi bade, baiu-i că tocma' din cauza acestui individ zac aici, în prevenţie! El e cel ce m-a denunţat că aş fi falsificat nişte poliţe, că aş fi bigam şi că aş fi furat un palton din cuier de la Iunion!", încerc să lămuresc cerberu'. Aş fi încercat mai mult, da' îmi răcesc gura pomană. Oricum, ajunsesem la vorbitor. Am intrat cu băgare de seamă, să nu care cumva să-mi sară fălcosu' în spinare. Nu era pericol, stătea la masă şi pufăia o mahoarcă.

M-aşez tacticos la masa din mijlocul camerei şi-i dau bineţe: "Bună ziua! Iartă-mă că te primesc într-un cadru atît de modest. Ştii, în ultimul timp n-am prea avut chef de amenajări interioare."
"N-are importanţă. Oricum, nu-i vina ta pentru aspectul camerei. Dar, dă-mi voie să mă prezint: Gheorghe Falcă mă numesc". Şi, cu o nuanţă de ameninţare-n glas, mă-ntreabă: "Ai auzit de numele acesta?!"

Îl privesc chiorîş. Mă uit în ochii lui şi din privirea-i bovină înţeleg că vorbeşte serios...e clar că nu-i cazul de a mai încerca miştouri subtile, omu' are imaginaţia unui sac cu cartofi: "Da, mă rog...Cu ce-ţi pot fi de folos?", îl întreb niţel încurcat.

Ridicînd tonul incepe a turui: "Să nu mi te bîlbîi! Tu ai comis o faptă oribilă împotriva mea!!! Nu-ncerca să negi. Ştiu totul. Dar, nefiind un tip ranchiunos, am venit aici pentru a-ţi da posibilitateade a repara răul pe car' mi l-ai făcut!"

Uluit la culme încerc să-ngaim: " Nu-nţeleg nimic..."
"Hai, hai, nu-mi fă pe niznaiu', înţelegi foarte bine! Tu eşti cel ce m-a denunţat!!!", orăcăie-n timp ce trînteşte autoritar cu pumnu-n masă.

Uluirea-mi creşte la cote nebănuite: "Eu te-am denunţat pe dumneata?! Mă nene, tu eşti cel ce m-a denunţat pe mine!"
Mi-o taie categoric: "Asta-i altă poveste! Acum e vorba despre faptul că TU m-ai acuzat de calomnie!" Agitîndu-şi mîinile într-un mod ce mi-aduce aminte de "artişti" precum cei de la Paraziţii, turuie necontenit: "Ştiu că ai fost de bună credinţă cînd, în cursul anchetei, ai declarat că te-am calomniat! Dar e imposibil ca tu să nu-ţi dai seama ce înseamnă această declaraţie! Ştii ce-ai făcut?! E în joc onoarea mea, domnule!...Onoarea mea..."

Încerc să profit de pauza pe care-o ia pentru a-şi trage răsuflarea şi, chiar dacă ajunsesem la stadiul de tablou din cauza uimirii, reuşesc să strecor şi eu cîteva vorbe: "Să am iertare, dar atunci cînd dumneata m-ai...". Hmm, din păcate momentul de respiro a fost scurt. Şi, probabil că vorbisem deja prea mult, că-l vaz ridicîndu-se-n picioare şi cu un ton ce nu suferea contrazicere, îşi continuă spiciul:

"...Eu te-am denunţat că eşti bigam, că ai comis pruncucidere şi că ai furat un palton de la Iunion. Poţi să mi-o spui verde-n faţă, nu trebuie să te ruşinezi. Da, eu te-am denunţat. Dar, în schimb, tu ce-ai făcut? Ai declarat în plină dezbatere a procesului că astea-s calomnii! Adicătelea, ai afirmat despre mine că aş fi calomniator!"

Dau să zic ceva da' numa' cel văd că ridică un deget şi decretează ameninţător:" Pardon, acuma EU vorbesc!" (bag sama d'aia am gîtul uscat, că numa' eu vorbisem pîn'acum). "M-ai acuzat pentru calomnie cu toate că ştiai foarte bine că nici una din faptele pentru care te-am denunţat nu corespundea adevărului. O ştiai foarte bine. Să nu negi! Si, cu toate acestea, m-ai denuntat!!"

Pff, omu' ăsta a reuşit performanţa de a mă lăsa cu gura căscată. Totuşi reuşesc să-ntreb: "Cum...cu toate acestea?!!...Cum întelegeţi, vă rog, această expresie: cu toate acestea?"

"Auzi?! Cum o-nţeleg? Ei bine, dacă ar fi adevărate faptele de care te-am acuzat, procedeul tău să zicem că ar fi într-o oarecare măsură scuzabil, fiindcă, în acest caz, nu aş fi ameninţat de pericolul care mă paşte acum. La dezbatere aş putea face dovada că tot ce ţi-am pus în cîrcă este adevărat, prin urmare nu aş putea fi acuzat de calomnie! În consecinţă..."

"În consecinţă?...", încerc să-i tai elanul. Fără succes, bunînţeles, el continuîndu-şi retorica. Chiar cu un aer de superioritate aş zice:"În consecinţă, aş fi achitat imediat. Asta-i o chestie clară! Dar aşa? Îţi dai seama ce se poate întîmpla cu mine în situaţia de faţă?! Aş putea fi trimis în judecată pentru calomnie, aş putea fi condamnat şi chiar închis, iar onoarea mea ar fi pătată pe vecii vecilor!"

"Amin", apuc să zic şi eu. Doar atît, că-ncepe iar demonstraţia de logică a fălcosului, cu acelaşi ton ridicat:

"Nici o vorbă, te rog; procedeul tău nu poate fi justificat. Pe scurt: tu, deşi ştii că nu-i adevărat nimic din cele afirmate de mine în contul dumitale, totuşi m-ai denunţat! ( continuă cu o voce tremolată) Ăsta-i procedeu? Asta-i omenie? Să mă denunţi pe mine... om cu cinci copii să mă expui oprobiului public şi rigorilor brutale ale legii?! Dar, făcînd abstracţie de îngrozitoarele consecinţe, făcînd abstracţie de faptul că ai mei copii vor ajunge muritori de foame...că soţia-mi se va sinucide... făcînd abstracţie de toate acestea... te-ntreb: ce se va alege de numele meu curat, cinstit şi imaculat?... (na, iacătă-l că plînge) Onoarea... Onoarea mea! (îşi scutură pumnii şi, ca să-mi intre bine-n cap, mai zice o dată ...) Onoarea mea!..."

Acu' deja plînge cu sughiţuri. Chimeşa sare pe el, lacrimile i se-nnoadă-n obraji. Cu un efort supraomenesc îşi stăpîneşte suspinele şi-şi continuă discursul:
"Îţi dai seama că nu am meritat aşa ceva din partea ta, nici eu, nici familia mea...Dar ştiu că tu nu se poate să fii un infam, tu nu poţi să fii ca ceilalţi oameni care fură paltoane, ucid copii, falsifică poliţe...Ştiu că tu eşti un om bun, nu o să prăvăleşti în prăpastie o familie demna de o soartă mai bună!". Trage aer în piept şi-mi trînteşte o rugăminte: "Dacă dumneata recunoşti toate faptele pentru care te-am acuzat, onoarea mea va fi salvată iar tu vei scăpa de remuşcarea chinuitoare că mi-ai distrus viaţa şi familia!"

Mă prăbuşesc uluit pe scaun exact în momentul în care gardianul ne anunţă că vizita s-a încheiat. Gheorghe Falcă mai apucă să-mi transmită din vîrful buzelor că apreciază ajutorul meu şi va conta pe mine...Cîteva secunde rămîn împietrit la masa de la vorbitor. Brusc, mă hotărăsc: îi spun gardianului că vreau să fiu audiat urgent deoarece doresc să fac o declaraţie de recunoaştere a vinovăţiei mele.

Nu foarte mirat, gardianul beleşte fasolea la mine: "Ahaa, deci, totuşi ai săvîrşit acele oribile fapte?"

" Da de unde, îi replic sec, n-am săvîrşit nimic, dar nu vreau să mă întorc într-o lume unde aş putea întîlni un asemenea individ!"



'Ai să ne-auzim denunţători!


C.