Ţara preaclarvăzătorilor...

Cuvintele mari sînt aride, lipsite de poezie şi totuşi, pentru moment, nu găsesc altele mai potrivite ca să pot defini lumea aceea de basm în care nimerisem zilele trecute in timp ce-mi faceam somnu’ de-nfrumusetare...

 Visam că fac o călătorie obişnuită cu ghezăşu’...Prima nebunie a fost în vamă, cînd a apărut in compartiment un nene gol-puşcă dar cu un ditai chipiu’ pe scăfîrlie. Mă uitam buimac înspre vecinii mei de compartiment, dar ăştia nu păreau deloc uimiţi! Tipul respectiv se-nclină respectuos, îşi plimbă cu repeziciune privirea printre banchete şi vine direct la mine:

-Portţigaretul dumneavoastră se declara la vamă, îmi zice politicos.

-Care portţigaret, întreb mirat.

-Ăla din buzunarul stîng al vestei!

Ptiu, oare care m-o fi divulgat?

 -Vă rog să predaţi şi pistolul din spate de la brăcinar  şi sticluţa din buzunarul interior al bundiţei!

M-am supus înmărmurit şi ruşinat totodată.  Văzînd încurcătura în care mă aflam, unuia dintre călători i se făcu milă de mine şi  se oferi să mă călăuzească în oraş, unde - îşi dădea bine seama - nu cunoşteam pe nimeni, pe cînd el părea un obişnuit al locului. Ăsta o fo’ norocu’ meu, altfel nu ştiu cum m-aş fi descurcat...

Pe străzi lumea umbla în pielea goală, cum i-o lăsat Dumnezo drăguţu’...La început, de ruşine nici nu ştiam încotro să-mi îndrept privirea. Văzînd că nimeni nu se sinchiseşte de mine, m-am liniştit oarecum, spunîndu-mi că oi fi nimerit printre sălbatici şi e de prisos să roşesc, atîta timp cît zona asta pare a fi cea mai de jos treaptă a civilizaţiei, goliciunea fiind la fel de firească precum cioarecii la noi.

Curînd am bagat de samă că lucrurile nu stau chiar aşa. Călăuza mea s-a întîlnit cu un tip pe care-l cunoştea...un nene bărbos cu privire blajină, care, după ce i-a strîns mîna prieteneşte, s-a întors către mine şi a început a torăi cu zîmbetul pe buze:

-Doctor Vedetot, se recomandă el...Sper să vă simţiţi bine la noi. Avem o climă excelentă care, avînd în vedere uşoara turtire a plamînului dumneavoastră drept, probabil va avea efect curativ...Constat cu satisfacţie că nu sînteţi nevoit să apelaţi la noi - cine posedă rinichi ca ai dumneavoastră suportă chiar şi condiţiile  aspre din Groenlanda...Apă să nu beţi prea multă-  apa noastră e puternic radio-activă şi ar fi păcat să se inflameze un ficat splendid ca al dumneavoastră...Oh, cine v-a scos apendicele_...e o lucrare de toată frumuseţea!

Simţeam că se învîrte lumea cu mine...Brusc am înţeles în ce loc straniu şi curios am nimerit. Acum îmi era limpede că goliciunea oamenilor nu indica nici pe departe un nivel scăzut de civilizaţie şi cu atît mai puţin o lipsă crasă de pudoare, ci pur şi simplu faptul că aici hainele erau de prisos , întrucît oamenii puteau privi unii prin alţii ca printr-o glajă de jinars..

Mintenaş  mă cuprinse  o bucurie nemărginită! Ah, aiasta-i ţara dreptăţii, a adevăratei cunoaşteri. Aici sînt prăbuşite culisele murdare ale aparenţelor mincinoase. Omul se-nfăţişează omului cu chipul său adevărat! Aici e locul raţiunii pure,  locul unde lumea-i lipsită de spoiala cu care se drapează viaţa noastră mizeră! Aici omul nu-şi poate înşela semenii cu zîmbet prefăcut, cu spoială de suprafaţă şi aparenţe înşelătoare. Aici nu-i nevoie de minciuni poleite care să înfrumuseţeze adevărul! La lumina orbitoare a dreptăţii-  scopul oricărui om citav - totul păleşte, devine  lipsit de-nsemnătate!

„Biblioteca! îmi trecu prin minte. Biblioteca acestei lumi musai să fie izvor de-nţelepciune... trebuie  să ajung pe-acolo!”

   În cîteva minute eram în sala de lectură a impunătoarei clădiri răsfoind înfrigurat catalogul... Îmi era indiferent ce lucrare o să primesc şi ce tratează-  oricum aveam ceva de învăţat.

 Aproape la-ntîmplare am cerut opera poetului Sesamdeşchisu, mîndria şi gloria acelor zile, autor ce era considerat în această lume mai presus de Goethe şi Dante.La un loc şi împreună...

M-am pomenit  în mînă cu un dichsit  volum de versuri şi eram bucuros că, în sfîrşit, voi găsi acea revelaţie poetică pe care inima noastră însetată o aşteaptă totdeauna din partea poetului:  bucuria de a vedea esenţa şi nu aparenţele!

 Atenţia mi-a fost reţinută de o poezie scurtă închinată unei femei şi căreia poetul îi cerea un sărut...În demersul său, poetul descria farmecul acelei femei care i-a tulburat si vrăjit inima:

„Pentru că ai ficatul mai frumos decît un boboc de trandafir şi pentru conturul gălbui al intestinului tău gros, aş da o lume-ntreagă...

O, de-aş putea atinge roşiile-ţi amigdale, o, de mi-aş putea lăsa capul pe diafragma-ţi dulce, să admir  strălucirea pancreasului tău ce licăreşte în bezna dorului ce mă stăpîneşte...”

 Tulai Doamne...azvîrlind cartea cît colo, m-am trezit plin de scîrbă!

Şi mi-am adus aminte de-o vorbă a cuiva tare drag mie:” Fiecare afişăm doar ce vrem să fie vizibil”...drept zice stimata Doamnă...da’, oare, fi-vom noi v’odată în stare să privim în faţă adevărul gol-goluţ despre oamenii pe care-i cunoaştem? Da’, oare, chiar vrem să cunoaştem absolut totul despre cineva?...

Zău că nu ştiu cum o fi mai bine, da’ pînă m-oi descebălui,  m-am hotărît să-mi vigăzuiesc poarta sufletului, că prea mulţi or stat să  scociorască p’in el  şi să-l calce cu opincile pline de tină. Deşi, bag sama că-i cam tîrziu...

  ’Ai să ne-auzim rezervatori!

 C.

Ocultism

Trecuse de miezul nopţii cînd s-a aşezat necunoscutul la masa mea. Nu mai erau decît cîţiva clienţi în cafenea. Mi s-a prezentat drept prinţ turc şi m-a întrebat dacă nu vreau să joc cărţi. I-am spus că nu ştiu să joc şi că, de altfel, nici n-am bani. A tuşit şi-a adus vorba despre fachiri care cică-s în stare să şadă zece ani pe-un cui şi să stea trei zile cu gura căscată. Mi-a declarat că el însuşi văzuse-n satu' vecin pe unu' care-şi răsucise braţul în jurul gîtului de trei ori şi-a rămas aşa vreme de 40 de ani.
-Ştii ce? Lasă balivernele! i-am spus toropit de somn.

Drept care s-a jurat că el poate să gîndească-n patru limbi deodată şi că-şi poate-nghiţi mîna după care-o dă afară-n formă de om, numa' să mergem pîn-acolo şi-mi va dovedi pe loc. Dacă am la mine 10 lei, putem merge cu taxiul...

-Mulţam fain, da' făcătură de oameni văz şi la mine-n sat!

La care a trecut la ştiintele oculte şi m-a asigurat că el stă de vorbă cu forţele naturii uite-aşa cum ar sta cu mine. Forţele naturii cică-s prizonierele Spiritului Focului, cu care el e prieten la cataramă. Poate ridica cu un singur deget masele...pff...mesele, pentru că are mîinile magnetizate. E o treabă neobişnuită, aşa că să-i scot rapid 10 lei că, bag sama, aşa zice domnu' Spirit al Focului, şi nu se face să-l contrazici.

-Auzi, mă nene, hai să vorbim despre altceva!

A-nceput să-mi vorbească despre muzica sferelor şi mi-a explicat că cei şapte sateliţi care se-nvîrt în jurul soarelui sînt , de fapt, ca cele şapte tonuri ale octavei şi m-a asigurat că el a auzit nu o dată sateliţii cîntînd. Apoi s-a apucat să fredoneze melodia pe care, chipurile, o aude el de obicei. L-am ascultat o bucată, după care i-am atras atenţia că seamăna al dracului cu "Road to hell" a lu' nenea Rea! S-a gîndit puţin, apoi zice , nonşalant, că " ete-te, chiar aşa!" Dar că asta contează prea puţin, sateliţii se-nvîrt totuşi pe o orbită circulară.
-Îţi explic acuşica cum vine treaba asta- zice el - numa' dă-mi un gold să zicem că el ar fi soarele...
-Ete fleoşc! Ba să nu zicem!

A tuşit şi-a trecut la spiritism. Cică treaba-i cît se poate de simplă şi-i cum nu se poate mai plăcut să vorbeşti cu spiritele. Da' nu aşa, oricum, ci după anume reguli; şi iute desenă un cerc pe masă şi scrise de jur-împrejur literele alfabetului: " Şi-acum se pune-n mijloc o monedă, şi doi dintre participanţi îşi pun degetul pe ban!"

-Doi? întreb bănuitor. La fel de apăsat?
După ce m-a asigurat că da, am scos banul şi ne-am pus degetele pe el, după care-a stins lumina şi-a-nceput să cheme patetic spiritul lui Ivan.
-Îndată spiritul lui Vaniuşa o să ne răspundă mişcînd banul de la o literă la alta!

Şi-ntr-adevăr, bănuţul a-nceput să se mişte sub degetul meu...Prima literă a fost "A"!...

-Ajunge! am exclamat şi mi-am vîrît banul în buzunar. Restul îl ştiu. Spiritul lui Ivan vrea să spună :" Alege-mă pe mine, eu sînt cel mai bun şi cinstit!". Exact asta mi-a spus şi spiritul lui Gheorghiţă la o şedinţă de spiritism ţinută acu' cîteva luni la cafeneaua de la noi din sat! Grozav de interesantă ştiinţa asta a ocultismului, numa' că mie-mi cam ajunge cît m-am o-cultivat cu ea!
Da', dacă tot vorbeşti cu spiritele aistea, ia-ntreabă-le, în atîta amar de vreme, încă n-au deliberat care-i mai breaz ?! Că zău, mi-s îngrijorat că urît tare-arată cafeneaua noastră !


'Ai să ne-auzim (ne)impostori !

 C.

Un nene căzut. La examen...

Umblam cu treabă pe holurile Ministerului Educaţiei şi (parcă) al Culturii cînd o siluetă pipernicită îmi atrage atenţia: un nene între două vîrste, cu un trenci cafeniu aruncat peste costumu-i boţit, îşi frămînta preocupat pălăria în mîini, timp în care nu-şi dezlipea ochii de pe uşa cancelariei. Ajung în dreptul lui şi nu mică mi-a fost mirarea  cînd îl aud vorbindu-şi în barbă:

“Domnule profesor- mormăia el – e vorba de o viaţă de om. Nu aş vrea să se-ntîmple o nenorocire; aşa ceva nu vă puteţi dori nici dumneavoastră. Ştiţi prea bine cum s-au petrecut lucrurile...atunci cînd am spus Henric al optulea, eu ştiam de fapt că era vorba despre Richard al treilea, da’ mi-a scăpat involuntar numele lui Henric...Dumneavoastră însă- nu vreau să vă judec, Doamne Fereşte, ci numai constat- m-aţi şi poftit să stau jos! Nu e cazul să examinam acuma dacă aţi procedat în conformitate cu legea sau uzanţele, doresc doar să rezolvăm situaţia aici, între noi, fără a mai şti cineva! Îmi corectaţi media, rectificaţi ştampila cu “respins”, pe urmă ne despărţim în pace, ca doi bărbaţi!

Vă miraţi, poate, de tonul meu neobişnuit, dar treceţi peste asta. Faptul că am fost greşit înţeles de către comisie se datoreşte- o ştiu prea bine- firii mele închise; n-am avut pînă acum niciun motiv să fac declaraţii şi în definitiv, ce puteam să vorbesc într-un mediu care nu-i în stare să mă-nţeleagă?!

 Da, aşa îi voi vorbi Profesorului, iar el mă va asculta uluit, se va uita adînc în ochii mei după care îmi va lua certificatul ca să-l modifice, spunîndu-mi:” Gata, dă-mi certificatul! Eu te-nţeleg. Dumneata m-ai crezut un om rece, eu însă n-am ştiut pînă acum cu cine am de-a face, dragul meu X”.

Foarte hotărît îşi vorbea bărbatul căzut la examen, ceea ce nu se prea potrivea cu tresăririle temătoare pe care le avea de cîte ori se deschidea uşa cancelariei! Deodată Profesorul apare pe hol, baărbatul sare ca ars cu hîrtia-n mînă şi ţîşneşte către acesta, explicîndu-i din mers cum că acolo scrie...

 “Ce scrie? A, da, eu te-am picat! Du-te frumos acasă şi pregăteşte-te pentru la toamnă; n-o să-ţi strice să mai înveţi niţel!”

Rînjind politicos  X  abia îngaimă ceva:” Bine, domnule profesor, vă mulţumesc. Am onoarea să vă salut”...

Se ploconeşte şi face temenele, după care o ia la fugă pe scări şi mai departe, pe bulevard. Nu prea ştie de ce merge pe acolo...în definitiv, unde o să ajungă? Discuţia cu Profesorul nu i-a lăsat decît o senzaţie de  surdă apatie şi nicidecum de decepţie. Era doar evident că aşa o să se petreacă lucrurile; în fond, el nici nu a vrut să poarte acea discuţie- ce are el cu ăştia?

 Dar să vedem ce-o putea urma de-acum înainte...Cîteva străzi pe care le va parcurge, cîteva prăvălii, cîteva cugetări amare, bărbăteşti, despre stupiditatea vieţii, despre nemernicia oamenilor...şi în sfîrşit...fleacul acela...Să lase oare ceva scrisori în urma lui? La ce bun? Poate, totuşi, cîteva rînduri înţelepte : “Mai bine primul în Utica decît al doilea la Roma”...Hm, da ‘ oare Cezar a zis vorbele astea la Utica? Ştie că s-a întîmplat ceva acolo, da’  a cam uitat...

Mai bine să scrie aşa:”Mai bine al doilea în moarte, decît întîiul în viaţă”...Daaa, frumoase vorbe, chiar dacă el nu le întelege prea bine, dar asta nu are importanţă, o să le-nţeleagă ei...mizerabilii...da, n-au decît să-şi bată capul...Mai bine primul în mormînt...

Un nouraş scăldat în toate nuanţele curcubeului vibrează pe faţa bărbatului prăbuşit. Gîtul i se strînge şi abia acum observă că tot timpul cît i s-au perindat prin minte aste gînduri, el a cîntat cu voce tare, voce de tenor, marşul de la parada militară:”Sus ostaşi ai ţă-hă-rii me-he-le/Străbătînd între-he-gul fro-hont/ Între-he-gul fro-hont ...”

Da, cînta melodia asta, sărea-ntr-un picior şi izbea gardurile cu servieta  de muşama. În acelaşi timp avea o senzaţie de nelinişte, parc-ar fi uitat ceva extrem de important, de imediată necesitate! Da’ ce-o putea fi, că nu-şi mai aminteşte ni’ca.  Vede vitrina unei prăvălii şi crede că-şi aduce aminte:” A, da, sugiuc!”

 În nici două minute bărbatul căzut e în prăvălia de delicatese :” Din asta de trei lei”- zice , iar degetul mic şi murdar îi tremură arătînd bunătăţile, iar inima îi zvîcneşte în piept. Brusc, o hotărîre temerară, nechibzuită şi fatală pune stăpînire pe el. E în delir. Vrea şi două sute de grame de ciocolată...şi de zece lei cîrnaţi...

În gangul primei porţi  bărbatul prăbuşit desface bunătăţile cumpărate, apoi le vîră de-a valma în buzunar...şi se apucă de-nfulecat. Începe cu cîrnaţii din care-nfulecă lacom, cu faţa stacojie. Apoi devorează sugiucu’. Parcă ar avea bolovani în stomac. N-are a face! Să piară totul! Urmează ciocolata...Acum simte nevoia de ceva uşor...eeh, halviţă de toţi banii!

Şi-acum, iată-l pe bărbatul căzut la examen înaintînd de-a lungul străzii “Nu-mă-uita”. Cum a ajuns aici? N-are importanţă. Merge, merge pe strada aceea lungă, se uită prin ganguri, păşeşte agale, cu o senzaţie de greutate ca de plumb...şi nu ştie dacă apăsarea asta îi vine de la stomac sau  de la inimă.

Se uită prin ganguri, pe sub porţi, îşi molfăie halviţa...În jurul lui: vid ucigător, viaţă fără sens, nedreptăţi strigătoare la cer. Un vaier monoton şi făr’ de sfîrşit îl urmăreşte cu încăpăţînare, un vaier de care nu poate scăpa şi care-l torturează infernal.Roade, chinuindu-se cu coca cleioasă ce i se lipeşte de dinţi şi saliva amestecată cu lacrimi stă să-l înece...

 “Sus ostaşi ai ţă-hă-rii me-he-le...”

‘Ai să ne-auzim necăzători !

   C.

Cuib de vulturi

Dacă e sa te iei după spusele doamnei Wikipedia,Tranfăgărăşanul,drumul construit peste Munţii Făgăraş ar începe din comuna Bascov ,judeţul Argeş;pesemne că era amorezată!Noroc cu domnul Google care a reacţionat prompt,trîntindu-i o palmă peste ceafă,astfel că doamna în cauză şi-a revenit şi declamă cu voce tremurătoare,respectînd realităţile din teren:concurentul Transalpinei din Parâng,începe de pe la km 61,dincolo de comuna Arefu!

O comună în nordul judeţului Argeş,compusă de satele Arefu,Căpăţînenii Pămînteni şi Căpăţînenii Ungureni,cu o istorie agitată,strîns legată de renumitul Vlad Ţepeş!Care,deşi a ajuns la poarta Făgăraşilor doar în calitate de călător grăbit(aşa se numeau pe atunci cei ce încercau să scape de furia otomanilor),avînd în vedere că localnicii l-au salvat de turcaleţi,şi-a făcut totusi timp să-i cadorisească pe binefăcători!Observînd că sătenii(de-atunci) nu-s mari amatori de gipane sau merţane,dar băgînd de samă că localnicilor li se cam scurgeau ochişorii după păşunile ce se-ntrevedeau în afara satului,Vodă Ţepeş a dictat secretarei un hrisov prin care dăruia comunei Arefu 16 munţi şi 10 “înţărcători”, adică locuri în care se ţin turmele de oi.
Printre cei zece munţi,era unul mai special ,muntele Căprişoara sau Cetăţuia!De ce special:păi,în primul rînd din pricina aspectului de pinten stîncos înălţat deasupra Cheilor Argeşului,şi-n al doilea rînd datorită cetăţii construite în vîrful pintenului:Cetatea Poenari!

 Cunoscută şi drept "cuibul de vulturi al valahilor",făcea parte, dintr–un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţarii Româneşti şi se pare că a fost înalţată de legendarul domn Negru Vodă,ca loc de refugiu sau de adăpostire a vistieriei ţării şi bază în sistemul de apărare împotriva invadatorilor!

 După cum spuneam,cetatea-i cocoţată în vîrful muntelui cam la 850m altitudine,protejată de pante abrupte, iar accesul se face urcind o scară ce numără nu mai puţin de 1480 de trepte(o mică Golgotă mioritică) ce şerpuiesc printr-o pădure deasă de fag!

Peisajul ce se înfăţişează înaintea ochilor este unic prin strania lui frumuseţe, ce provoacă dese opriri pentru bucuria ochiului şi a sufletului!Da',la urma urmei,nu-i concurs...aşa că-i bine să nu treci în grabă prin locurile acelea!Odată ajuns în ruinele cetăţii,aerul tare care-ţi îmbujorează faţa şi culoarea incredibilă a cerului te lasă fără cuvinte!Una dintre cele mai atrăgătoare panorame ţi se deschide-n faţa ochilor,se văd viaductele ce coboară de la barajul Vidraru, iar în ceaţa depărtării se întrevăd piscurile Făgăraşului şi plaiurile Iezerului şi Păpuşii.

Fermecat de peisaje,încă sub influenţa poveştilor depănate de către ghidul local,ţi se pare că,în liniştea ce domneşte în jurul tău,se mai aude ,în surdină, zgomotul săbiilor oştilor lui Vlad Ţepes şi urletele de groază ale otomanilor măcelăriţi de viteaza armie munteană!
Se spune că Vlad Ţepeş a refăcut şi întărit cetatea, folosind pentru aceasta şi munca forţată a unor tîrgovişteni răzvrătiţi şi"hicleni" , voind astfel să pedepsească boierii care îi uciseseră un frate!Îmi pare mie că nu mai există răzvrătiţi sau "hicleni" prin ţara noastră,d'aia cetatea a devenit o ruină;nu ai pe cine pune să muncească!

Cetatea Poenari a fost ultimul refugiu al domnitorului înainte de a pleca în Transilvania. Ea a fost una din fortificaţiile care au contribuit la victoria finală a românilor din anul 1462.Văzînd cît este de izolată în sălbăticia muntelui,ţi se naşte întrebarea" cum,pe unde a scăpat din încercuirea otomană"?!Păi,cică l-ar fi ajutat o săteancă,potcovind copitele calului cu potcoavele invers, ca şi cum ar veni-dărăt şi nu s-ar duce-nainte,inducîndu-i în eroare pe urmăritori!Hm,legende ...

Nu ştiu de ce,da' parcă şi noi am încălţat şlapii invers!Sau o fi doar o impresie!


'Ai să ne vedem încălţaţi corespunzător!

La plimbare...

Tii, ce zi frumoasă... Mă hotărăsc să fac o plimbare , să-mi mai oxigenez creieraşii şi să mă bucur de priveliştea din frumoasa urbe. Şi , dacă otorităţile au pus la dispoziţie un autobuz din acela cu etaj, iacătă-mă-s pe platforma omnibuzului, aşezat pe una din băncuţe, profitînd de o aşa minunată zi! Bate soarele, dar adie un vînt slab, parcă-i primăvară! Toate bune, pînă cînd...

Un domn: Vai! Îşi ridică mîinile brusc la pălărie.
Amicul său: Ce s-a-ntîmplat?!
Domnul: Mai-mai să-mi ia vîntul pălăria!
Amicul: Noroc că ai apucat-o. Ar fi fost păcat de ea!
Domnul: Cum adică păcat de ea? Abia ieri am cumpărat-o cu 2000 de lei
Amicul: D-aia zic că era păcat s-o ia vîntul
Domnul (înroşindu-se) : Pălăria mea cea nouă?! Ei bine, şi...ce dacă mi-o lua?
Amicul: Păi, trebuia să-ţi iei alta.
Domnul(furios): Ceee?! Tocmai ce-am cumpărat-o! De ce-ar fi trebuit să-mi iau alta?!
Amicul: Doar n-ai să sari dupa ea din mers...
Domnul( nervos): Normal că n-aş fi sărit! Aş fi oprit autobuzul!
Amicul: Ha-ha! Grozavă gluma! Doar nu ţi-oi fi-nchipuit c-o să oprească un autobuz în plină viteză ca să-ţi poţi lua tu pălăria!
Domnul (urlînd): Ce fel de vorbă tîmpită-i asta?! Am dreptul să-mi iau pălăria, şi pentru că nu pot sări din mers , autobuzul e strict obligat să oprească, sau să-mi restituie banii pe pălărie, de vreme ce mi-a luat-o vîntul din pricina maşinii!

Un domn slab: Are dreptate stimabilul! E strictamente obligat să oprească!
Un domn gras: Faină obligaţie, n-am ce zice! Cum adică să oprească autobuzul, cînd eu am treabă urgentă!
Domnul( către gras): Uite-aşa! Că ai tu treabă urgentă nu-mi pot lua eu pălăria, propria mea pălărie?!
Grasu': Din partea mea, poţi să ţi-o mănînci coaptă, da' aş vrea să văd că din cauza pălăriei altuia trebuie să oprească autobuzul şi să aştept, cînd eu am treabă de urgenţă în Piaţa Revoluţiei!
Domnul( roşu ca sfecla): Să mi-o mănînc coaptă?!!! Dacă mi-o ia vîntul îmi cumperi dumneata alta?!
Grasu': Cumpără han-tatar!
Domnul: Păi vezi, atunci trebuie să oprească!
Grasu': Ce vorbeşti, dom'le?! Eu mi-am plătit cinstit biletul, aşa că trebuie să mă transporte cum scrie la carte, nici vorbă să oprească!
Domnul: Iar eu mi-am plătit pălăria, trebuie să oprească!
Grasu' (ieşindu-şi din pepeni): Ba nu va opri, mă aşteaptă lumea şi fiecare minut...
Domnul: Eu trebuie să ajung la minister şi nu mă pot prezenta fără pălărie! Fă bine şi plăteşte-mi pălăria!!
Grasu' : NU!!!
Domnul (năpădindu-l tot sîngele-n obraji): Nu mi-o plăteşti?!!! Şofer! Şofeeer!

Slabul: Curată porcărie!
Mai mulţi: Nemaipomenit! Are dreptate!
Alţii: Ba n-are dreptate!
Domnul (urlînd): Şofer! Opreşte maşina!!!
Grasul (mugind): Nu cumva sa-ndraznesti! Mina cit poti!!!
Cîţiva: Opreşte! Ajutoor! Dumnezeule-Doamne!!!Catastrofă!!! Ajutoooor!!!
Alţii: Mînă cît poţi, dă-i înainte!!! Bagă viteză, poate mai putem scăpa!...Aşa, cu forţă, acum ori niciodată!... Ajutoor!!!

Şoferul mînă ca un apucat. Din faţă vin mereu alte şi alte maşini, repezindu-se nebuneşte una-ntr-alta. Mulţimea sparge geamurile vitrinelor, poliţia năvăleşte pe străzi...În cazărmi trompeţii sună alarma, poporul e chemat sub arme...
  Ooof, mărunte pricini de uriaşe conflicte... Romania şi-a declarat razboi...


'Ai să ne-auzim nepricinuitori!

  C.