Poştaşu' din Schaessburg

"Cînd eşti nefericit, ascunde-te, să nu faci bucurie duşmanilor."

Periandru (la Stobaios, Florilegium, III, 172 in Diels-Kranz, I)

" Dar unde să te ascunzi în lumea asta de rahat?!",se-ntrebau retoric cîţiva cavaleri de pe meleagurile Rinului,năcăjiţi că nu pot arăta lumii harnaşamentele-ncrustate cu emblemele de la bmw; chestie absolut normală dacă avem în vedere că ofu' ista se produce prin secolu' doişpe, cînd încă oamenii se mai spălau la streşini,darmite să fie vorba despre maşini!Starea depresivă le este înlăturată de regele Geza al II-lea care le face cadou spre folosinţă fundus regius (pămînt crăiesc) taman prin centrul Transilvaniei, cam pe locul unde,cu multe secole-nainte ,s-ar fi aflat cetatea dacică Sandava; hmm, 'teresant mod de a face cadouri din bunul altuia! În fine, herr-i au luat de bună ideea de cadou, şi-au pornit la drum toţi ca unu'( aşa cum şade bine unor cavaleri teutoni disciplinaţi), ajungînd la destinaţie haotic şi dispersaţi(aşa cum şade bine unor halitori de sauerkraut şi băutori de bere)! Împrăştiaţi pe o arie destul de măricică şi avînd probleme de comunicare din cauza faptului că obişnuiţii porumbei călători aveau interferenţe cu vînjoşii vulturi locali, au angajat un nene poştaş, care trebuia să adune rapoartele anuale de activitate pentru a fi prezentate în piaţa mare întru gîdilirea orgoliului fiecăruia, pe principiul" cetatea mea-i mai ţifraşă"!

 Şi uite-aşa,călare pe-un cal producţie locală,strămoşul curierilor de azi ajunge să cunoască locuri deosebit de pitoreşti, cu bogate şi valoroase monumente istorice şi arhitectonice!

Sub povara importantei misiuni, nici nu ştie cum ajunge la Saschiz, în Cetatea de refugiu de pe dealul molcom din jurul satului! Obişnuit cu gălăgia cotidiană, liniştea din cetate-l lasă mască, iar faptul că toată lumea era politicoasă şi zîmbitoare-l face să se simtă stingher, aşa că pleacă mai departe,chiar dacă era ceas tîrziu de noapte!Neuitînd să salute cuviincios la plecare,cetatea-i răspunde în ecouri “Noapte bună! Noapte bună!”( legenda spune că în fundaţie se află zidită o virgină care face cetatea să raspundă la o politeţe cu alta)!

 Chestia asta-l dă peste cap definitiv, ca urmare umblă bezmetic peste dealuri, părăsind drumul normal! Ruta aleasă seamănă cu un mountain-russe molcom, printre dealuri şi copaci care parcă şoptesc ceva-ntre ei, încercînd să-l atenţioneze că ajunge-ntr-un alt loc perfect pentru liniştirea momentană a creierelor încinse; un sătuc ce pare a aduce la viaţă atmosfera basmelor cu căsuţe din turtă dulce: Mălâncrav!Dealuri iubite de soare, cu livezi cu mere de aur îl fac pe obositul mesager să coboare din şaua calului şi să-ncerce neasemuita plăcere de a umbla desculţ prin iarba pufoasă în timp ce analizează, cu ochi critic, Biserica Fortificată din localitate, construită pe la 1350!

 Ticsindu-şi coburii cu mere,pleacă-n tăcere mai departe; tot molfăind la merele celea,nici nu bagă de samă în ce fel ajunge-n faţa unei cladiri impozante, cocoţate pe-un deluşor din mijlocul unei aşezări uitate de lume: satul Criş, iar frumosul exemplar arhitectural era Castelul Alexius şi Georgius Bethlen!Înconjurat de un mare parc(pentru-ntreţinerea pasiunilor botanice ale cavalerilor familiei), castelul(construit între secolele 14 si 16) avea rol de apărare dar şi de trai pe vătrai: turnuri, o mulţime de camere, capelă, o imensă bibliotecă şi, undeva sus la cucurigu, "sala miresei" numită şi "sala placerilor"(pentru întreţinerea pasiunilor etnobotanice ale familiei)!

 Încă ameţit după mica vizită la castel,trece la pas prin Daneş, remarcînd, în treacăt,o mulţime de chipuri luminoase, care-i ştergeau orice urmă de oboseală prin zîmbete calde,izvorîte din inimă, prevestindu-i,parcă,sfîrşitul călătoriei!Căci, la o zvîrlitură de băţ,în valea largă a Tîrnavei Mari, pe un teren accidentat, se ridică Dealul Cetăţii de pe care coboară “Perla Transilvaniei”, Sighişoara, cetate ce-şi are rădăcinile adînc înfipte în negura veacurilor, chiar dacă-n scripte este atestată abia în anul 1280, sub forma de Castrum Sex!

 Sistemul fortificat de apărare şi mulţimea de turnuri au făcut din Sighişoara una dintre cele mai greu de cucerit cetăţi din Transilvania; Şcoala din deal( construită în 1607-1608) la care se ajunge urcînd cele 175 de trepte(iniţial au fost 300) ale Scării Şcolarilor,bisericile din cetate,Casa lui Vlad Dracul şi multe alte monumente arhitectonice au făcut din bătrînul burg cea mai frumoasă cetate medievală din Europa!

 Pierdut pe străduţele înguste, obositului poştaş i se răsfirau în faţa ochilor uimiţi,picturi murale în sălaşuri gotice transilvănene, case frumoase printre felinare şi glastre de flori,întipărindu-i-se profund în mintea şi în sufletul său zbuciumat!Fiind în toiul verii, cetatea era însufleţită de cavaleri şi domniţe,călugări şi clovni...acompaniaţi de acordurile vesele ale menestrelilor, ca-ntr-un festival al onoarei, curajului şi veseliei sincere! Mde, au existat epoci cînd aste lucruri chiar contau!
 De v'o 20 de ani încoace se organizează în fiecare vară "Festivalul Sighişoara Medievală", încercînd să se reînvie o epocă ce pare apusă pentru totdeauna!Anu' acesta, sub zidurile îmbătrînite de vreme,festivalul s-a desfăşurat sub semnul “Întoarcerii Cavalerilor”; vreme de trei zile s-a petrecut o-ntoarcere în timp, pe vremurile cînd veselia era la rang de cinste şi politeţea nu era doar cuvînt în dicţionar!

 Par puţine astea trei zile, dar, într-o lume în care manierismul este motiv de băşcălie şi zîmbetele apar doar printre dinţi strepeziţi, mie mi se par o adevarată gură de oxigen!La fel şi poştaşului!

'Ai să ne-auzim mai zîmbitori!

 C.

Drumul regilor

Unul dintre cele mai sălbatice masive muntoase din România este Parângul!Parte a Carpaţilor Meridionali,membru de bază al unei falnice familii din care se mai înalţă Munţii Căpăţînii, Lotrului, Cindrelului şi Şureanului,Munţii Parâng sunt cei mai stîncoşi dintre acestia! De la o înălţime de 2519 m(Vf.Parângul Mare), domină zările Gorjului şi ale Vâlcii ;masivitatea lor îi face comparativi cu Regele(Munţii Făgăraş),iar mulţimea de lacuri glaciare îi face asemănători cu puternicele cetăţi ale Retezatului.Dar ei sunt unici...în mare parte datorită defileului Jiului,sau rezervaţiilor geologice şi botanice ,a monumentelor cu care natura a binecuvîntat partea asta a ţării( celebra rezervaţie speologică Peştera Muierilor, Galeria Urşilor,Peştera Iedului...şi cîte şi mai cîte)...dar şi datorită numeroaselor legende ce le auzi la tot pasul,povestite cu patos de tot iţanul!Oamenii ăştia ,simplii şi curaţi,poate chiar urmaşi ai celor care au ridicat Oamenii de Piatră în Kogayonul dacic,îţi pot povesti ore-nşir despre străbunii lor,despre locurile binecuvîntate în care trăiesc!

Una dintre legende zice că, dintre ţintele urmărite cu înverşunare de împaratul Traian şi de conducătorii militari ai uriaşei armate romane, care a reuşit să cucerească o treime din ţara daco-geţilor,una importantă a fost ocuparea, stăpînirea definitivă a Cărării Regilor, a drumului bătut de tot „natul şi leatul” pe culmile muntoase, prin locuri aparte,drum care făcea legătura între Sarmizegetusa şi toate celelalte cetăţi dacice, toate localităţile mai mari, cu ramificaţii ştiute numai de băştinaşi către sălaşele din munţi, din poieni ascunse pe firele apelor, prin lunci.
Cu timpul,Drumul regilor s-a mai deteriorat!Pantele abrupte,grohotişul ce l-a invadat,a făcut ca,o perioadă, să fie impracticabil!Eforturi imense s-au depus în reconstruirea drumului, dat în folosinţă în 1935, cînd a fost inaugurat de regele Carol al II-lea!
O legendă locală(v-am zis eu că-i loc de poveste :D),spune că, la sfîrşitul secolului XVIII, fiecare familie a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale fiecăreia!Tare mult îmi place povestea asta!

  'Ai să ne-auzim construitori!

 C.

Despre literatură

Literatura ,în jeneral, e o culejere de articole, jalbe şi ţîdule,scrise laolaltă şi consemnate in jeneral de oameni naivi ,nemulţumiţi de situaţia lor ca şi de condiţiile existente,necunoscînd resorturile forurilor competente(admini,direcţia căilor ferate,ocna)unde ar trebui să-şi înainteze plînjerile şi opiniile,sau eventual le-au înaintat ,dar forurile competente li le-au respins!Acest soi de om nemulţumit(scriitorul)îşi răspîndeşte în faţa marelui public opinia,sperînd că se va găsi un suflet milostiv care să-l ajute!Plînjerile şi le ilustrează şi cu exemple,care din păcate nu pot fi interzise şi astfel,scriitorul se bucură de oarecare atenţie!La ministerul ocnelor!
Scriiturile se prezintă sub mai multe forme,dintre care,mai notabile îs:

-POEZIA:-De regulă,produs al unor oameni foarte tineri şi în parte lipsiţi de experienţă,care încep să spună ceva,dar în rîndul imediat următor apare pe neaşteptate un cuvînt ce se termină exact ca un cuvînt din rîndul anterior,motiv pentru care se sperie ,uită ce-au vrut să spună şi încep un rînd de la cap!Medicii psihiatrii denumesc această scriere confuză poezie şi rimă!Avînd în vedere tinereţea lor,de regulă, poeţii sunt iertaţi pînă şi pentru rimele de-a dreptul ucigătoare!De obicei,aceşti tineri umblă după cîştiguri facile,iar cînd îşi dau seama că nu se poate,fac o poezie despre"...viaţa-i curvă" şi se apucă de beutură!În jeneral,îi bunghim în mijlocu' floaşterului ocoşi nevoie mare,sugînd berea din badoagă!

-ROMANUL:-Modalitate de exprimare a năcazurilor,practicată de scriitorii mai maturi!Plînjerea se poate petrece în două feluri:
unu)scrie cum i-ar place să fie o treabă dac-ar fi a lui(roman romantic),în care ne iesplică ce bine ar duce-o dacă,de pildă,ar fi într-un castel plin cu femei frumoase şi toate s-ar mărita cu el!Visează la muieri cu dresuri,da' el poartă laibăru' băgat adînc în budigăii ridicaţi pîn' la subţiori,ca să i se vază şosetele!Albe!
be)scrie cum e în realitate (roman naturalist),din care reiese cîte baiuri a avut el întotdeauna şi ce gînduri pişcoase a nutrit în asemenea momente!Şi tipu' ista s'apucă de golit bărbăteşte glăjile de jinars!În timp ce-ascultă muzici...melancolice(ca să nu fiu măgar)!

DRAMA:-Gen apreciat de scriitorul găzdoi,care angajează nişte actori ce-i rostesc în gura mare năcazurile!Întotdeauna va fi în sală,printre spectatori,ciulind urechea la ce şuşotesc respectivii,pentru ca ,la sfîrşit,după ce actorul principal îi ucide pe ceilalţi,el să ucidă ieroul!Se pot scoate bani din treaba asta!
Drama are trei subcategorii,care musai tre' amintite:
-Tragedia: Se ocupă de soţul înşelat de soţie,şi care,furios,îşi împuşcă soţia,sau se-mpuscă pe el însuşi,sau pe soţie şi pe seducătorul ei,sau pe seducător şi pe el însuşi,sau numai pe seducător,sau pe seducător,pe soţie şi pe el însuşi,sau pe seducător şi el însuşi pe sine însuşi!Pffff!
-Comedia: Se ocupă de acelaşi soţ pe care-l înşală nevasta,drept care o deşală...asta...înşală şi el!
-Vodevilul: Se ocupă de acelaşi soţ înşelat de nevastă,în timp ce el cîntă un cuplet,o doină,ceva...!

CRITICA:- Treabă exercitată de oarecare cusurgiu din fire,care de altminteri nu are nici un motiv să fie aşa,şi care,urmărind evoluţia plîngăreţilor de mai sus,se va lăuda chipurile că el ar putea rezolva tot,da' bag sama că n-are timp sau chef!Nu-i bine să-l contrazici,că-i răutacios şi sfidător,şi adesea-l necăjeşte pe scriitorul suferind!Stă bine-nfipt în laviţa din faţa porţii,cu ţvicălu' pe nas,îi place la nebunie a scurma-n tina!

ISTORIA LITERARA: Ăsta-i un gen abordat,în jeneral,de bunici întru adormirea pruncilor!Se ocupă de trecutul omenirii şi au descoperit că tot au mai rămas cîţiva oameni ce n-au căzut în Dunăre!Se mai ocupă şi de politică şi au descoperit ce sumă se poate economisi de pe urma unui soldat!


Apăi mă prunci mă, pînă data viitoare,cînd om băsădi despre tipurile de cititori, io vă las, Dumnezo vă-mburde-n rai!



'Ai să ne-auzim literatori!

MÎNDRU CĂ SUNT ROMÂN?!AŞA-MI TREBUIE!!

Croindu-şi drum prin inima României,înconjurînd bazinul transilvănean asemenea unui zid ocrotitor, fiind numiţi “coloana vertebrală” a spaţiului mioritic, Munţii Carpaţi au rămas unul din ultimele locuri nealterate din toată Europa.Cel puţin,aşa credeau unii!Fals total,pen'că rumânul jmecher o hotărît că asta se poate schimba!

Aproximativ la jumătatea drumului dintre cabana Negoiu şi cabana Bâlea Lac se află lacul Călţun,lac glaciar aflat la altitudinea de 2.135 m, în căldarea Călţun !Valea e din trei părţi mărginită de pereţi înalţi de pe care curg pînă aproape de lac limbi lungi de zăpadă(nu degeaba-i polu' frigului în Făgăraş) şi, dintr-o parte, de o rîpă,o fereastră spre alte creste ce seamănă cu niste talazuri uriase ce parca se reped peste tine!

Drumul pînă la lac e greu...ai spune că nu-i pentru oricine!Ai zice că aici, mai aproape de cer, poţi asista liniştit la spectacolul norilor, la concertul vîntului printre stînci, îţi poţi încărca retina cu frumuseţea peisajului alpin!
Dar...se pare că dificultatea traseului nu-i o piedică pentru neam-prostie!Uite aşa se face că,în loc să stai liniştit şi să-mparţi impresii cu străinii pe care i-ai găsit acolo,turişti de toate naţiile,zîmbitori şi prietenoşi, beţivi şi sportivi,care îşi turtesc cu pietroaie cutiile goale de conserve şi buteliile de gaz, ca să le ia cu ei şi să nu le lase acolo...tu,roşu de ruşine ,fornăi precum cerbii-n călduri, te simţi cel mai prost om din lume şi te apuci să strîngi şi să faci un foc cu ciorapi, chiloţi,cutii de conserve, mănuşi, jambiere...Dumnezeule,cîte "suveniruri" lăsate generos în urmă de oameni ai grotei recent trecuţi pe aici!"Mîndru " că sunt român!

Mi-aduc aminte de prima mea tură în munţi străini...n-a fost ceva spectaculos, Rysy din masivul Tatra ce atinge 2500 m,la polonezi!Multe lacuri glaciare,unu'(Hancza) ce seamăna cu Călţunul nost',dar muult mai adînc!Privelişti minunate,dar,parcă ceva lipsea...Nici urmă de mizerie...parcă erau locuri uitate de lume!Cuprins de o uluire fără margini,nu izbuteam să înţeleg cum dracu' reuşesc ăia să-şi păstreze ţara curată?!

Şi,ca nu cumva să sufăr v'un şoc iremediabil,m-am întors repejor în ţărişoara mea iubită,unde gunoiu'-i la loc de cinste,grătarul şi maneaua-s sancţionate(cel mult) prin confiscare de ghiul,iar jmecheria-i otava obrazului!Aci mă-ncadrez de minune!Mîndru rumân!Sper sa nu dezamagesc!

 C.
 

Tii,da' ce ne-am mai distrat!

Pe la sfîrşitul secolului XIX prima parte a secolului XX în Transilvania, aflată atunci în stăpînirea Imperiului Austro-Ungar,activităţile turistice cunosc o dezvoltare mai accentuată decît în alte zone din varii motive!Unul dintre ele ar fi interesul saşilor pentru ascensiunile montane, dovadă fiind faptul că prima cabană din Munţii Făgăraş, Negoiu a fost construită pe Piscul Şerbotei de către Societatea Carpatică Transilvăneană (S.K.V) din Sibiu in 1881.
Prin anii'40 au finalizat un proiect (încă unu'!),construirea Cabanei Suru!Plasată pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, la capătul vestic al acestuia, la altitudinea de 1450 m,răsărind în golul alpin,dar aproape de marginea pădurii Cabana Suru a fost un important adăpost pentru cei care parcurgeau traseul de creastă al Făgăraşilor!Construcţia nu presupunea doar investiţii financiare,ci şi eforturi susţinute,mulţi nervi şi chiar accidente!Dar rezultatul a făcut ca toate astea să fie uitate!

Toate bune şi frumoase(în mare parte),pînă-n iarna lu' 1996,cînd,pe lîngă măgarii ce-l ajutau pe cabanier la transportul alimentelor,se complectează şeptelul cu cîţiva măgari d'ăştia pe două picioare,ajunşi acolo cu scopuri bine determinate:distracţia,sau,cum se spune acu',FUN-ul!

Nu mulţi,doar v'o opt specimene,dar care se lăbărţează graţios în sala de mese pe două "iesle"(parcă acolo dejunează dobitoacele,nu?!),gălăgioşi şi bine dispuşi!Bravo lor,aţi zice,dar cînd îi auzi comandînd(în spirit de montagnard,cică) :"Ceai cu rom! Cît rom să fie, întreabă tanti Ana prin ferestruica de la bucătărie, şi răspunsul:Patru sticle, ha-ha-ha, una la doi oameni, ca la nuntă!", ştii ca românaşii noştri vor mişuna toată noaptea,fără a avea hodină!
Spre seară,după cîteva ceasuri de FUN ,ochişorii ăia blînzi şi umezi de dobitoace au devenit atît de strălucitori încît ,de-ar fi ieşit atunci din cabană,probabil că-ncepeau cocoşii a cînta!Dacă ar fi fost într-o unitate militară,cred că dădea gornistu' deşteptarea!Beţi cui,s-au retras în priciul pe care-l ocupaseră,unde au continuat cu FUN-ul în aceeaşi manieră ,asortată şi cu cite un "OLE...Bravo jmechere...HAIL Robinson"!...

Totul pînă cînd,Dumnezeu ştie cum,neglijenţă sau rea-voinţă,a izbucnit incendiul!Din priciul lor!Cu urletele de rigoare,au ieşit în faţa cabanei,de unde,cu zîmbete tîmpe pe buze ,îşi admirau capodopera!Rezultatul FUN-ului!"Ha ha,măcar ne-am distrat",rîgîie un dobitoc!Cu sufletu-ndoliat,cabanierul reuşeşte să articuleze un"Dispăreţi" mai tăios şi mai ameninţător decît ghilotina !Vajnicii haiduci au zbughit-o ca din puşcă cu o viteză demnă de cartea recordurilor;probabil că-n curbe li se strîmba şi raza de la lanterne,atît de rapizi erau!Şi n-au mai fost găsiţi pentru a fi pedepsiţi!

Au trecut mulţi ani de-atunci,o perioadă s-a folosit drept refugiu fosta anexă a cabanei!Bineînţeles că,în virtutea bunelor obiceiuri,şi refugiul ăsta a suferit din pricina jivinelor cu două picioare!
Pînă la urmă,pasiunea pentru munte a cabanierilor(de multe ori fără a beneficia de avantaje materiale,chiar dacă investiţiile sunt destul de mari),dar şi contribuţia deosebită a membrilor formaţiilor Salvamont şi cluburilor montane locale , au permis menţinerea acestui bastion turistic din arealul masivului în activitate!Pînă la urmatoarea acţiune a altor nenorociţi ce vor reuşi să distrugă toate aceste eforturi!Pe altarul zeului FUN!

Da' io nu-nţeleg o chestie: cum dracu' există oameni ce aplaudă asemenea etalări de neam-prostie?!!

 C.

Peonul

   Holdele pîrjolite,fîntînile otrăvite şi limbile scoase ostentativ de către băştinaşi(fără doar şi poate în semn de dispreţ şi nu din cauza efortului depus în alergare),i-au pricinuit lui Sigismund de Luxemburg(aflat în interes de serviciu pe aceste meleaguri) o pauză de masă+şedinţă strategică,răpindu-i din preţiosul timp alocat expediţiei de culturalizare a cetăţenilor mioritici!Era prin 1395,dată în care se consemnează în cronici existenţa unei aşezări din inima Carpaţilor Orientali,aşezare ce l-a lăsat în poziţia "bouche-bee" pe ditai regele:case construite în inima pădurii,într-un stil ce nu-l mai văzuse, locuite de nişte oameni ce nu păreau a poseda respectul cuvenit sîngelui albastru din dotarea principelui;ba din contră,se zice că,afişînd un zîmbet ştrengăresc pe buze,cu deştu' mijlociu ridicat îi arătau încotro să-şi care viteaza armie!Ceea ce domnul respectiv degrabă a făcut,lăsînd în pace ceea ce avea să se numeasca,peste veacuri,Piatra Neamţ-unul din cele mai vechi oraşe din Moldova,avînd o vîrsta de peste 2000 de ani,şi care, datorită frumuseţii arhitectonice cît şi reliefului din zonă a căpătat denumirea de Perla Moldovei.

  Cu vădita intenţie de ozonare a creierului încins sau,cel puţin,pentru consumarea energiei negative ce domnea în sînul oştenilor nemulţumiţi,principesu' comandă de urgenţă un trap-galop către munţii ce se zăreau în depărtare!Nici n-au apucat caii să necheze de trei ori,şi erau ajunşi la întretăierea a două rîuri(Bicaz şi Bistriţa),unde,străjuit de munţi împăduriţi,se înălţa un tîrg cochet ce prezenta dovezi că vechimea aşezării se întinde pînă aproape de paleolitic!Scribi linguşitori au cercat să treacă în jurnal descoperirea,da' Ziggy a exclamat princiar:"Ho,putorilor, Bicazul va fi menţionat documentar pentru prima dată într-un document emis de voievodul Radu Mihnea la 10 ianuarie 1625!Howgh!" Satul de munte nu mai este de mult sat,ieşind din anonimat o dată cu conceperea proiectului gigant din 1951:hidrocentrala "Stejarul" cu barajul de pe lacul de acumulare cu tot!

  Neavînd chef să aştepte cîteva sute de ani pînă la construirea şoselei,dar căpăţînos din fire,Ziggy a pus-o de o călătorie cu barca pe lacul Bicaz sau Izvorul Muntelui,în timp ce vajnicii oşteni,pe principiul "ordinul de execută,nu se discută",şi-au urmat,agale,conducătorul!Înot!Şi cum înotau ei îngînduraţi,după ce-au admirat,niţel, Piatra Teiului (o stînca de 20 m ce se înalţă solitar din luciul apei),ajuns-au,în sfîrşit,la mal!Mal unde sătenii din comuna Ceahlău i-au întîmpinat cu veselie,crezînd că sunt muncitorii de la Palatul Cnejilor care urma să fie construit un pic mai tîrziu!Aşa prin sec. XVII,de familia Cantacuzino!

 Trecînd vijelios mai departe,cu speranţa că armurile li se vor usca în mers,Ziggy plus armia ajung,în fine,în Durău,unde vroia să se refacă după ditai efortul psihic depus!Nu ştia,sărmanul,că staţiunea va fi inaugurată abia după 1970!Da',nefiind un tip pricinos,nu face stricăciuni!Mai ales că bănuia că după el,mulţi oameni de valoare or adăsta p'aci(chestie care nu-i zguduie orgoliul): Caragiale, Delavrancea, Sadoveanu,Vlahuţă...Ba mai mult,Nicolae Tonitza, între anii 1935-1937,va picta biserica importantului complex monahal din centrul staţiunii!

  Păi,şi dacă tot a ajuns la principala poartă de intrare pe potecile Ceahlăului,a vrut să se convingă că poveştile despre „muntele sfînt”,aşa cum a fost considerat masivul Ceahlău, poartă măcar un sîmbure de adevăr!
Venerat încă din vechime Ceahlăul,considerat centrul de spiritualitate şi credinţă al românilor,atrăgea pustnici plecaţi în căutarea lui Dumnezeu şi care se stabileau în peşterile versanţilor! Astăzi, a devenit un loc de pelerinaj al tuturor iubitorilor muntelui.

 De-acolo,din staţiune,Ceahlăul se înfăţişează în toată măreţia sa: o cetate de piatră cu „turnuri“ învăluite în ceţuri!Dar frumuseţea Ceahlăului n-o poţi simţi decît dacă urci cărările ce duc spre înălţimi!
  Deşi are înălţimi moderate (Vf. Ocolaşu Mare de 1907 m), forma lui de castel uriaş ruinat de vînturi, de ploi şi de ape, te cheamă irezistibil!Alcătuit din piramide şi turnuri (Detunatele, Turnul sihastrului), chei şi cascade (Duruitoarea, Statuile, Bistra Mare),Ceahlăul este leagănul unor poveşti fantastice;fiecare stîncă interesant modelată de natură are legenda ei proprie...chiar numele lor e o întreagă poveste:Dochia (fiică a lui Decebal), Piatra Lăcrămată, Detunatele,Cuşma Dorobanţului, Panaghia,Claia lui Miron,Piatra Ciobanului...

 Văzînd Sigismund asemenea minunăţii,în timp ce aburi de ceaţă se ridicau greoi din vale şi cîteva fire de umbră se uneau undeva între cer şi pămînt,simţea cum tot apetitul războinic se duce de rîpă,fiind înlocuit de-o pace şi linişte interioară inexplicabile!Păi de un' să ştie dîrzul războinic,obişnuit cu bîta şi biciul,care-s efectele meditaţiei şi relaxării într-un asemenea cadru natural excepţional,oferit de singurul munte cu hram şi sărbătoare de la noi...Ceahlăul,sau Peonul, cum îl mai numesc bătrînii sihaştrii!

C.

Mitul bolovanilor...

Zic bătrînii că frumuseţea adevărată nu stă etalată pe tarabe!Musai să le dau dreptate,că n-or fi îmbătrînit degeaba;ş'apoi,în sprijinul acestei afirmaţii vine nimeni altcineva decît Mama Natură,cu ajutorul unui avocat de seamă:Muntele Cindrel!La fel ca şi colegii lui de"breaslă",si Cindrelul nu lasă privirea superficială să îi descopere amploarea!Însă,văzut şi cercetat de-aproape, apare aşa cum este în realitate: atractiv, chemator,plin de istorie...

  Printre diverse culmi,se află Măgura Cisnădiei,nu foarte-naltă(1 304 m),dar de o frumuseţe şi o linişte rar întîlnite!Pe lîngă plaiurile domoale acoperite de păşuni ce-nconjură culmea Măgurii, pădurile de stejar şi fag întregesc un peisaj de poveste!Din inima muntelui izvorăşte un pîrîu cu ape cristaline:Pîrîul Argintului!Valea prin care îşi poartă apele repezi este numită Valea de Argint;se spune că undeva, la poalele munţilor din zare, s-ar fi aflat mine de argint pe care dacii, ca să nu cadă în mîna invadatorilor, le-ar fi surpat, şi nimeni nu le-a putut găsi pîna în ziua de azi!Bag sama că de-atunci păstrăm bunele obiceiuri de distrugere!

Valea asta,pe lîngă legende,mai are ceva de-mpărtăşit: calcare cretacice!Pe întelesul tuturor,nişte bolovani imenşi,proveniţi(zic specialiştii) din Marea Neocretacică,iar fosile de stridii,hipuriţi, arici şi stele de mare au fost identificate pe întregul areal !Ăl mai vestit bolovan este un monument al naturii de valoare paleontologică,are o formă oarecum bizară,d'aia-l şi cheamă “Piatra Broaştei”!

  La capătul Văii de Argint,se află Cisnădioara,un adevărat sat de munte, înconjurat de păduri,cu gospodăriile săseşti în stil vechi ce(încă) îşi păstrează specificul amplasate pe malurile Pîrîului de argint("Silberbach"),şi cu un deal în spatele satului!
Dealu' ăsta,pre numele lui de botez Dealul Sf. Mihail,ţine ceva ascuns privirilor :Cetatea cu bazilică în stil romanic!Unul dintre cele mai reprezentative monumente ale stilului romanic din Transilvania, printre cele mai vechi din aceste părţi ale ţării, atestată documentar la 1223, cînd Magister Goulinus o donează Mănăstirii cisterciene de la Cîrţa!
Situată pe vîrful unui deal împădurit,cu ziduri de piatră groase de pînă la 6 metri,şi păstrată în condiţii excelente,interiorul bazilicii adăposteşte monumentele funerare ale ofiţerilor şi soldaţilor germani şi austro - ungari căzuţi în luptele din jurul Sibiului în toamna anului 1916.

  De la poalele dealului,silueta cetăţii se vede maiestuoasă printre copaci,enigmatică şi tăcută, aruncînd de sus priviri suspicioase!Ca să nu o sperii sau să o mînii,urci treptele una cîte una, apropiindu-te cu grija omului venit în vizită, atent să nu strici ceva!

 În curtea cetăţii,din loc în loc, bolovani de piatră rotunzi amintesc de vremurile de asediu, cînd localnicii îi foloseau pentru apărare, aruncîndu-i de sus, de pe ziduri, în asediatori!Dacă atacurile erau pe nepregatite,dădeau cu pietroaie în cine nimereau,prieten sau duşman...nu conta,cetatea trebuia apărată!Legenda spune că tinerii aspiranţi la însurătoare,erau obligaţi să care bolovani de v'o 100 de kile în curtea cetăţii pentru a-i depozita şi arunca la vale, în caz de asediu! Astfel, tînărul(căruia probabil că nici nu-i dăduseră tuleii) îşi dovedea puterea şi asigura familia fetei că este vrednic de a întemeia un cămin(adicatelea "îşi putea arăta mîndru,părul de pe chept")!

Ca o dovadă a transformării legendei în obicei,găseşti pietre proaspete de diferite dimensiuni,colorate elegant cu spray de către mucoşi talentaţi,multicolore,pasă-mi-te ca să se ştie fiecare cataroi cui este destinat!Şi ,la fel ca în vechime, să-i zvîrle cu ochii-nchişi...pentru apărarea cetăţii!
Încet-încet,cu retina încărcată de detalii ce-ar putea să-i convingă şi pe alţii că merită să viziteze acest loc, părăseşti cetatea închizînd cu grijă poarta dupa tine, lăsînd lucrurile aşa cum le-ai găsit, pentru viitorii musafiri...hm,nedrept de puţini  la număr!

 C.

Prin talcioc...

-Ce mai ai? întreabă Omul Bogat, pe care insistenţa mea îl amuza vizibil. Hai să discutăm pe-ndelete. Afacerea-i afacere, n-o putem expedia aşa, cu una cu două.
M-am înroşit gotcă.
-Păi, iată...ăsta ar fi Visul Albastru...lucrez la el de mult timp...binevoiţi să vă uitaţi. E un veritabil produs din creier distilat, esenţă de nervi...Ameţitor şi reconfortant...Mai presus de cele mai fine băuturi...Cine soarbe din el, o ştiu de la experţi, trăieşte însutit...într-o singură clipă trăieşte zile-ntregi...
Dădu din mînă.
-Naivitate! Cum poţi să-ţi închipui c-am să-l iau?...Aşa ceva pot obţine şi gratis! Arată-mi altceva, ceva palpabil...

Mi-am scos ficatul.
-Poftim, ficat viu...nu vă spune cine ştie ce, da' oricum...Valoarea lui muzeală e incontestabilă. Odată are să se poată vinde pe bani frumoşi...
Zîmbi.
-Pretium affectionis!...Dacă vreau - e valoare, dacă nu - pa! Ştii cîţi ficaţi mi se oferă zilnic?

Abia mai puteam răsufla.
-Atunci, ce-nseamnă valoarea, ce-nseamnă valoarea pentru dumneata?! Din ce să trăiesc, de unde să-mi procur bani, banii care-n momentul de faţă sînt în buzunarele dumitale, în ale dumitale şi ale altora, bani pe care trebuie să-i amăgesc să fie ai mei! Spune-mi, cum să-i amăgesc?...

Mă privi vesel, senin. Apoi reluă pe un ton sentenţios:
-Ei, vezi? Ăsta-i baiu', o spui chiar tu: nu vrei să cîştigi, ci să amăgeşti, să obţii prin amăgire banii care, pînă una, alta, se află-n buzunarele altora. Tu nu ştii ce va să zică banul- îl socoteşti ceva sfînt, un fetiş intangibil- pe cînd noi ştim că nu-i decît un mijloc de schimb, etalon valoric al cererii şi ofertei- însă mult mai precis decît cîntarul- şi că nu poţi amăgi banul! Cîntarul banului stă colea, drept, şi nu se-nclină spre tine decît dacă zvîrli în talger o valoare palpabilă!
Tu nu vei putea avea bani niciodată, pentru că habar n-ai ce-i Marfa şi ce-i Preţul, ce e Cererea şi ce Articolul de consum...Tu vrei să obţii din idei şi vise, din umbrele unei lumi inexistente, acel Ceva pentru care să ţi se dea Ceva...tu ai spus-o, eu nu fac decît să repet: adică ai vrut să amăgeşti banul, dar Banul nu se lasă amăgit!

Tot ce mi-ai oferit e o ceaţă nepalpabila, comparaţie, formulă, vis, nimic- Aer!...Tu vrei să trăieşti din aer, vrei să vinzi aerul, numai că eu n-am nevoie de aer...
-Nu vă trebuie aerul? întreb ezitînd.
-Nu! răspunse sarcastic.

În clipa următoare i-am pus funia pe git. Mă privea uluit, vrînd să-mi vorbească. Apoi, furios, roşu ca sfecla, cu ochii holbaţi, îmi făcu semn să retez funia.
-Aşteapta un pic, i-am spus calm.Afacerea-i afacere, n-o putem expedia aşa, cu una cu două. Hai să discutăm pe-ndelete, aşezat. De altfel, mătăluţă nici nu trebuie să vorbeşti, e suficient să dai din cap! Aşadar, aş avea o juma' de litru de aer de vînzare. Preţul, aşa la gramadă, nici nu-i exagerat, îl poţi achita cu jumătate din averea dumitale! Ei?!...

Îşi scutura sălbatic capul, horcăind spasmodic.
-Hotărăşte-te, pentru că am o ofertă mai bună, peste un minut se dublează preţul. Mă rog, e vorba de cerere şi ofertă, de nevoi şi preţ...doar tu ziceai că preţul lucrurilor e în funcţie de necesităţi ! Deci...uite-ţi carnetul de cecuri, nu te obosi, am să-l completez eu, tu nu trebuie decît să-l semnezi...Fireşte, numai dacă Vrei, eu nu te Silesc! Ei?!...

Dădu din cap aprobator şi-ntinse lacom mîna după stilou!


 C.

Niţă

Cam pe la jumătatea drumului dintre Mănăstirea Turnu şi Cabana Cozia,în mijlocul unei poieni presarate ici-colo cu brazi,odihneşte Mănăstirea Stânişoara!Dacă n-ar şti ca este în Meridionali,un neavenit s-ar putea crede mai degrabă pe lînga Suceviţa,într-atît schitul şi peisajul evocă ţinutul dulce al Moldovei de Nord!Minune de bisericuţă acoperită cu şindrilă fumurie,cu marginile ondulate ocrotind pereţii scunzi;jur împrejur,ca un fort în miniatură,pe cele patru laturi se înalţă corpurile de clădiri ce adăpostesc chiliile şi camerele de oaspeţi,înşirate pe un pridvor mai degrabă ţărănesc!De altfel,se zice c-a fost construită ca danie a domnului moldovean Cornea,la vrerea unui fiu născut nu la curţi,ci în bordeiul unei prea frumoase muntence...fiu ce părăsise calea lumească pentru rasa călugarească;asta ar explica stilul moldovenesc al arhitecturii,dar pereţii exteriori sunt fără fresce!

Chiliile orbitor de albe adăpostesc călugării,nişte fiinţe pur şi simplu excepţionale,cu un stareţ spirit deosebit,da' cam vorbă lungă(în mod sigur ar fi ajuns primar dacă şi-ar fi propus)!
Undeva,în spatele mănăstirii,se află cuhnea de vară "patronată" de călugărul Ghervase,bucătar desăvîrşit...tocăniţa de ciuperci cu mămăliguţă preparată de cucernicul Ghervase poate fi un motiv de a te călugări:)

La vreo cîteva sute de metri depărtare se află o stîna de-a mănăstirii,unde şef era călugărul Tudosie,ajutat de-un ucenic tinerel...dar cel mai de folos era Niţă!Cum,cine-i Niţă?!
Niţă era măgarul stînei!Mai aveau şi doi căluţi,da' nu se potriveau cu isteţimea asinului!Venea singur de la stînă pînă-n uşa lui Ghervase,dădea drumul la un răget,se lăsa descărcat de poveri...bucătaru'-l încărca cu merinde pentru cioban,iar animalul se-ntorcea de unde venise!Zilnic,străbătea drumul fără abateri şi cu precizie de ceasornic!Se zice că cineva care se ţine atît de drept pe drumul lui zilnic,nu poate fi decît un înţelept!Aşa o fi!

Acu' ceva vreme,printre oaspeţii de la mănăstire,erau şi nişte studenţi la arte plastice,veniţi într-un fel de tabără de creaţie!Tineri nesăbuiţi au reuşit(momindu-l cu cuburi de zahăr),să-l îmbete pe sărmanul dobitoc,turnîndu-i pe gît rom!Şi,odată puşi pe năzdrăvănii,s-au apucat să-l şi spoiască!Năzdrăvani...da' talentaţi...l-au mascat foooarte fain pe sărmanul Niţă!
Acu',dacă tot era mascat ca un cal pentru turnir,Niţă începu a străfiga şi a-şi arăta copitele,specific rasei sale,da'-n contradicţie cu felul lui de-a fi (bag sama că romul îşi făcea efectul tot mai bine!)
Într-un tîrziu,după ce s-au săturat de rîs şi bătut din pălmuţe,i-au administrat asinului o oală de cafea rece pe gură,după care l-au priponit solid!Niţă şi-a revenit relativ repede...mult mai tîrziu revenindu-şi Ghervase,care de altfel,s-a declarat în grevă ,astfel că tot poporul a mîncat ce-avea-n traistă!

A doua zi,călugării s-au pus pe curăţat bietul dobitoc(care,în treacăt fie spus,revenise la sentimente mai bune şi nu mai dădea din picioare)!S+au chinuit vreo cîteva zile,au consumat rezervele de Perlan alb,da' ,pîn' la urmă le-a reuşit operaţiunea!
Important este că Niţă putea să treacă iarăşi,cu mîndrie specifică,la căratul desagilor!Chiar dacă,în locuri mai puţin vizibile,mai avea pete de vopsea!Oricum,Niţă nu le vedea!Şi nici nu le simţea!Mde,pîn' la urmă,măgaru' tot măgar!...

C.

Îmi place să mă plimb printre copaci!

Prin 1856,în urma unei hotărîri a municipalitatii din Sibiu,un inginer,pe numele lui de dac Wolfgang Seifried, a fost însărcinat cu elaborarea şi conducerea lucrărilor de înfiinţare a unui parc de mărimi apreciabile :22 hectare de zonă verde!Conceput în jurul a două alei principale,de-a lungul fostului canal al Şcolii de Înot şi al pîrîului Seviş,Parcul Sub arini devine o mică pădure în urma plantării de arbori şi arbuşti ornamentali indigeni şi exotici!În 1859 s-a construit un dig, un an mai târziu podul peste pîrîul Trinkbach, iar în imediata apropiere, între anii 1863-1865, restaurantul Sub Arini (Bolta Rece).
În 1883 s-a construit o seră, în 1894 fîntîna arteziană, în 1898 pavilionul de muzică, iar între 1904-1905 s-a introdus iluminatul electric pe alei şi de-a lungul fîntînii arteziene s-a amenajat rozariumul,iar,în 1938 a fost dezvelită statuia lui Mihai Eminescu, bust realizat de sculptorul Radu Moga.

Trecut-au anii peste oraşul deschis sub zarea munţilor,ani mai grei sau mai uşori,şi multe s-au schimbat!Doar pădurea ce pătrunde pînă-n inima bătrînului burg a rămas aceiaşi;a rezistat peste ani,trecînd prin două războaie mondiale,başca perioada roş-cenuşie;nici chiar afacerile-nsîngerate ale "incoruptibililor oficiali"n-avură puterea de a-i schimba menirea: Parcul Sub Arini a fost,este şi va rămîne un loc celebru al oraşului, cu denivelări pitoreşti, arbori spectaculoşi, uneori exotici, inevitabile locuri de agrement,cîrciumi,şi,nu în ultimul rînd, oameni!Un loc chemat parcă să apropie oamenii, să fie prielnic unor fecunde prietenii spirituale!Un loc unde,vorba lui Pleşu,”toată lumea se relaxează, fericită să nu facă nimic”!Un loc în care s-au adunat o samă de copaci nobili, cu rădăcini viguroase!Copaci la umbra cărora poţi creşte frumos,şi din ale căror roade,sigur vei asimila cele trebuincioase vieţii!

Pen'că nu cred că greşesc dacă spun că nu-i desfătare mai mare decît hodina la umbra unui platan sau stejar;cît de liniştitor poate fi un ceai de tei şi cît de gustoase pot fi fructele de nuc; cît de revigorante sunt pauzele în preajma unui castan, molid înţepător sau arţar american; cîtă seriozitate poate inspira bradul din Caucaz, un Eronimus Radicans sau mahonul; cum poate fi mai uşor să-nveţi despre optimism decît dacă o faci la umbra unei magnolii; sau cît de exotică poate fi apariţia, printre soiuri autohtone a unui ienupăr de Virginia sau a unei dracile japoneze...Of,şi cît de multe specii sunt,e greu sa le-aminteşti pe toate,da' ştiu că de la fiecare ai cîte ceva de cules!

Îmi place să mă plimb printre copaci,o fac destul de des!Nu-i musai a-mi scrijeli numele pe scoarţa lor...e suficient să trec pe-alei în linişte, cu pas uşor,sa nu stric armonia parcului!Da,îmi place să mă plimb printre copaci!Şi tare-s bucuros că am pe unde mă plimba!Mulţam fain! 

Puterea muzichiei

Imediat ce părăseşti Spinarea Cîinelui din Sibiu(un fel de uliţă pietruită ca la ţară, urcînd şi coborînd peste casele încastrate în zidul cetatii, de unde se deschide vederii panorama Oraşului-de-Jos;din povestile bătrînilor,se spune că aici era,în vremuri mai puţin tolerante,locul de întîlnire al servitorilor cu servitoarele domnilor din cetate...), zăreşti Parcul Astra,înfiinţat în 1879,parc ce şi-a luat denumirea după numele clădirii Muzeului Asociaţiunii Transilvane, care adăposteşte acum, împreună cu clădirea modernă construită alături, una dintre marile biblioteci ale ţării!Străjuit de o serie de clădiri vechi ce datează din secolul al XIX-lea,printre busturile personalitaţilor grupate în jurul asociaţiei cu acelaşi nume(Gheorghe Baritiu, Badea Cartan, Timotei Cipariu, Octavian Goga, Gheorghe Lazar, Andrei Muresianu, Andrei Saguna si Ioan Slavici), la umbra copacilor înalţi, poţi juca şah la una dintre mesele de piatră construite spre a-şi petrece timpul pensionarii.

Ei bine,chiar acum,doi moşneguţi simpatici şed în cel mai retras colţ al arenei!În faţa lor,cîmpul alb negru al mesei de şah;acolo îşi tocesc de ceasuri întregi coatele!Cei doi nu văd nimic în jurul lor...se poate prăbuşi lumea în jur-pînă şi de cutremur n-ar lua cunoştinţă decît după faptul că vreo piesă a lunecat aiurea!Viaţa se scurge pe lîngă ei,ştiri senzaţionale despre alegerile prezidenţiale...femei frumoase se aşează pe băncile alăturate...pică un grup de cheflii,fac tărăboi!Şi nimic,pentru ei nu există lumea dinafară!

Totuşi...de la un mic cd player se aud în surdină acordurile muzicii ce pare să le acompanieze "lupta"!

Pentru că se nimereşte să mă aşez în apropierea lor(nu fiţi măgari,am trecut p'acolo cu interes de serviciu,nu să-mi întîlnesc leatul ),trag cu urechea şi-l aud pe unul dintre ei fredonînd în tandem cu aparatul!Are ureche muzicală,dar nu poate savura orchestra,cîntă odată cu ea,însoţind melodiile ,distrat,una dupa alta,la rînd,tot repertoriul!

Dar ia te uita,moşul cîntă şi cuvinte!Partea ciudată este ca omul are texte şi pentru muzica fără text!Mă trag mai aproape!

Orchestra tocmai execută Cîntecul lui Solveig din Peer Gynt...."trece vara-vara cea frumoasa"! Şahistul îşi leagănă molatic spinarea.Şi-l aud cum cîntă:"...Dareu-bat-tuhu-ra...elîmi-iaca-halul-haalul..." Apoi,la tristul acord final:
"... Nuba-bahat-totuşi-nu....nubaba-hatnu...las'-să-putrehe-hezească-ela-coho-hoho-lo..."

Şi întinde mîna dupa altă piesă!Dar brusc,orchestra atacă marşul Prinz Eugen!Moşul tresare,îşi retrage iute mîna,stă mirat...Apoi ridică ţîfnos din umăr şi continuă cu glas sacadat,războinic,pe melodia marşului:"...Dece-nu-laş-batebate...las-să-crape...îidaudoaruncal!..."
Şi brusc,cu o mişcare napoleniană,bate turnul adversarului!
Apoi cîştigă şi partida,care din acel moment se desfăşoară într-un ritm rapid!

Şi mai au curajul să afirme istoricii plictisitori că soarta războaielor e determinată de forţele economice şi materiale!Uite că nu-i neapărată nevoie de cataroaie,deşte-n ochi,genunchi la suspensor...
Este că un marş nu-i chiar egal cu zero?!Păi cele mai stralucitoare victorii împotriva soacr...scuzaţi...soartei, se cîştigă pe ritmurile unui  mars

 C.

Om bun ?!...

Aşezat jos, pe dalele de piatră ale beciului, îl urmăream pe meşter în timp ce+şi pregatea bancul de lucru. Mulţi zic că-i un om bun! Maimarele Călău, un barbat muşchiulos, cu degete lungi ce parcă-i pornesc din negrele încheieturi, îşi dezbracă vesta. O clipă albul ochilor fulgeră din spatele măştii negre, triunghiulare; palmele uriaşe erau reconfortante după atîtea robe negre, foşnitoare, din care nu se vedeau decît doi ochi: în sfîrşit, printre atîtea Dogme şi Legi şi Sentinţe cu înfăţişări omeneşti, o umbră de realitate! Nu mi-e teamă, cică-i un om bun!

Verifică atent scripeţii şi funiile, dacă-s destul de rezistente. Îmbucă una cîte una piesele de lemn ale dispozitivului ingenios gîndit al cizmei spaniole. Scormoni jarul din talger, meşteri ceva la roată să nu scîrţîie tare. " Are ureche muzicală", mi-am zis!

Dar pregătirea dura mult, cenuşiile ziduri ale beciului îmi împovărau pleoapele tot mai amorţite, mă temeam să nu adorm! Demult nu mai vorbisem cu un om bun! De aia cred că i-am zîmbit uşor cînd mi-a aruncat o privire fugară. Da' nu-l interesam , era absorbit de pregătirea, aranjarea diferitelor menghine şi ţepuşe!

Gîndul că va trebui să petrecem muţi , fără o vorbă, timpul cît va dura procedura mi se părea insuportabil. În fond vom fi numai noi doi, un ansamblu de groază, preocupaţi unul de celălalt- nu , nu-mi puteam permite să trăiesc orele astea-n tăcere! Aşa c-am încercat să-l fac să vorbească. Îi studiam faţa : atent, cu ochii mijiţi, se căznea să vadă dacă piroanele mi-au pătruns în spinare, apoi începu să-nvîrtă tacticos tăvălugele. Mi-am dres glasul:
-Funcţionează bine! am început curtenitor.
Clătină din cap
-Da, dacă ai grijă să nu se scurgă sîngele în lagărul osiei. Ajunge să se ude un pic , că se şi umflă. D'aia-l şterg din cînd în cînd pe margini!

Mai strînse şuruburile, se aplecă spre mine şi dădu din cap satisfacut văzînd că rădăcinile unghiilor mi s-au desfăcut! Mă încerca senzaţia dureroasă că-l interesează mai mult dispozitivul decît discuţia. Ori că meseria sa îl plictiseşte teribil, şi s-o fi gîndind la viaţa de apoi!

-Cred că azi o să fie vreme frumoasă- am rostit prosteşte.
-Da, pe la noi începe culesul viilor. E sorocul.
-Eşti însurat?
-Am doi copii!

Luă roata de lemn, rostogoli lîngă mine, alene, cizma spaniola. Şi-ncepu să vorbească fără nici un îndemn:
-Aş fi putut rămîne acasă, lucrător la vie...Da' viaţa la oraş, şi lumea, cică slujba-i slujba şi , oricum, e ceva mai de soi! La armată m-au simpatizat, ş-apoi mai e şi religia...I-a plăcut Marelui Magistru că eram tare evlavios... Vă rog, întindeţi un pic mai tare genunchii...Aşaa... Întotdeauna iese un peşcheş. Şi unde mai pui şi stima...Nu-şi mai bat joc de mine perceptorii!

Vroiam să spun ceva, dar mi-a făcut semn că trebuie să-mi pună căluşul în gură. Apoi probă tacticos pe spinarea mea drugul încins, roşu, scînteietor.
-Pielea pîrlită miroase urît, zice zîmbind din colţul ochilor. Unii nu suportă. Aveam un coleg, Ghiţişor, le făcea toate bine, era voinic ca un taur. Răsucea mîna omului din umăr intr-o clipită! Dar cum se apuca de pîrlit, i se făcea rău şi-i pica drugul jos. L-au şi dat înapoi la armată. E chestie de fire. Da' era un om tare cumsecade...Ne-am avut bine, da' ce să-i faci, nu-i rezista inima...

Îmi scoase căluşul. Bila de fier bubui surd pe pămînt în timp ce mi-o fixa de gleznă. Îmi Înfăşură funia pe-nchieieturile mîinilor, o aruncă peste grindă şi-ncepu să tragă încet-încet de ea. M-am înălţat pe vîrfurile picioarelor, apoi am părăsit pămîntul... Aveam senzaţia că zbor...

-Era un om bun...
-Ţineai la el?
-Vezi bine...Ne-nţelegeam.
-Asta pentru că şi dumneata eşti un om la fel de bun!
-Credeţi?! S-ar putea! N-am zis nimănui o vorba urîtă...N-am înjurat, n-am făcut rău pentru nimic în lume...
-Aşa-i bine, amice...Eh, Dumnezeu să te binecuvînteze, cred că de data asta am să leşin totuşi...
-Da, ar cam fi timpu'!Dumnezeu să vă binecuvînteze, stimate domn, gîndiţi-vă şi la mine dacă vă rugaţi!

M-oi ruga, ce să fac, doar e un om bun!
De rest, nu-mi mai amintesc nimic!


C.

Din amintirile unui prunc...

  Cercul restrîns în care trăiesc nu-i oferă decît un teren limitat spiritului meu de observaţie şi astfel, deocamdată, nu mă pot ocupa decît de cîteva fenomene cu caracter permanent şi, printre acestea, în primul rînd, de curioasa figură a unui ins din personalul pus la dispoziţia mea şi care, de cîteva săptămîni, încearcă să-mi trezească interesul faţă de persoana sa cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, încît a reuşit să-mi stîrnească un fel de compătimire binevoitoare şi condescendentă. E un tip de talie mijlocie, cu părul ciufulit, faţa gălbuie şi cearcăne mari în jurul ochilor obosiţi. Altceva nu ştiu despre el şi nici nu mă interesează, deşi, cum spuneam, de multe ori mă înduioşează stăruinţa cu care încearcă să se facă observat. Se învîrte mereu în jurul meu; la cel mai mic semn aleargă la mine, faţa lui naivă şi însufleţitoare e luminată de dorinţa arzătoare de a-mi fi de folos, bietul de el. Mai ales în ultimul timp se străduieşte din răsputeri să mă facă să-i reţin figura şi numele. Îşi repetă mereu numele, cînd descurajat, cînd sperînd că-n cele din urma îl voi învrednici cu atenţia mea...

S-a zbătut mult...s-a zbătut pînă chiar am reuşit să-i reţin numele, ba chiar aş fi putut să-l şi pronunţ, însă dinadins n-o fac: nu-i bine să te dedai la intimităţi cu personalul de serviciu. Nu vreau să-şi ia nasul la purtare, destul mă deranjează şi fără asta.

Deşi, repet, această fidelitate de cîine trezeşte-n mine un fel de bunăvoinţă compătimitoare. Printre ocupaţiile mele multiple( încep să-mi crească dinţii şi-mi dau multă bătaie de cap), uneori pot să mă mai gîndesc şi la el în treacăt: ce fel de om o fi, sărmanul?

Într-una din dimineţile trecute, după ce prin strigăte energice am ordonat să mi se-aducă micul dejun pe care l-am consumat cu deosebită poftă, am început să mă plictisesc. L-am văzut stînd la masă cu o foaie de hîrtie-n faţă şi cu un băţ negru în mînă şi părea nehotărît, nu prea ştia ce să facă cu ele...Bietul om, nătărău cum e, nu ştie că toate obiectele ce ne pică-n mînă trebuie băgate-n gură, fără excepţie.

Mi s-a făcut milă de el şi am început să rîd încet. M-a observat imediat, a sărit din loc şi gudurîndu-se ca un căţeluş, a alergat radios spre mine. I-am zîmbit cu indulgenţă şi, ca să-i recompensez zelul, i-am dat voie să stea lîngă mine. Ba mai mult, i-am permis să mă ia-n braţe.Toate acestea fiindcă eram curios să aflu ce face cu băţul ăla negru: "Che, che"-l-am întrebat clar pe franţuzeşte("Que faites vous" vroiam să zic).

A făcut eforturi mari ca să mă înţeleagă, dar creierul său mărginit nu era în stare să prindă înţelesul vorbelor mele. S-a zăpăcit, a-nceput să rîdă şi să sară-ntr-un picior repetînd într-una "che, che"...Mă cam supăra această atitudine, aşa că m-am încruntat puţin. Să-l fi văzut cum a tresărit îngrijorat, plin de spaimă ! L-am prins de urechi şi am început să i le zgîlţîi! În loc să şi le fi smuls din cap- cum ar fi procedat orice om inteligent- ca să mi le dea să mă joc cu ele, el se ferea , se trăgea inapoi...

Văzînd că orice speranţă-i pierdută, m-am plictisit de el, sărmanul. Am început să ţip pentru a-mi fi adusă cealaltă persoană de serviciu, să-l ia de lîngă mine...A şi venit în fuga mare, i-a tras o săpuneală pe cinste, apoi m-a luat în braţe. Bietul om şi-a pus capul în pămînt şi cu paşi împleticiţi s-a întors la masă; lacrimi mari începură să-i ude hîrtia ce-o lăsase mai devreme acolo...

Din nou parcă mi-era milă de el şi-aş fi vrut să-i spun, să vadă că i-am reţinut numele: " Nu mai plînge, tăticule "...Da' nu m-ar fi-nţeles...

Îi zic acum: Dormi în pace, tăticule!

C.

Agăţat de bară...

Stau agăţat de bară...

Ştiu bine că am muschii puţin dezvoltaţi şi pieptul mi-e plăpînd. Dar voi nu puteţi şti ce se ascunde-n mine. Nici eu nu ştiu, bănuiesc, doar vag. Uneori cînd tricoul de gimnastică ma-nvăluie uşor şi picioarele îmi saltă sprintene prin rumeguşul sălii de gimnastică, mă gîndesc înfiorat la asta. E adevărat că Vlad ridică greutăţi de 50 de kg, iar la bară Mihai execută cu uşurinta salturi mortale ...Dar în ei, nu-i asa?, lucrează forţe brute, instincte amorfe, în timp ce în mine acţionează voinţa. vlad e incapabil să înţeleagă sensul verbului "savoir", iar lui Mihai îi merge mîna doar la copiat de pe unde-apucă... Dar eu sînt altfel de om. Mie-mi place slova, deşi, deocamdată, la paralele nu pot sta pe umeri. Dar ce-o să se întîmple dacă prind mişcarea?! În cazul acesta pe scena lumii va apare o fiinţă miraculoasă, un om fenomenal, faţă de care X-men-ii sînt nişte eroi de duzină.

Închipuiţi-vă că-ntr-o bună zi apare în ziare informaţia: "Un spectacol uluitor a uimit publicul spectator adunat ieri la sala Thalia. Un tînăr pînă acum complet necunoscut(aici urmează numele meu), a apărut pe scenă şi în cadrul unei conferinţe rostite într-o perfectă limbă franceză- intitulată " Sensul vieţii în ecuaţii de gradul doi"- a dezlegat misterul Universului pe care pînă acum zadarnic s-au străduit să-l rezolve atîtea strălucite inteligenţe. Toate acestea cu o atît de desăvrşita artă a interpretării , încît artişti de celebritate mondială s-au înghesuit entuziasmaţi spre scenă pentru a-i strînge mîna genialului tînăr...Tînărul zîmbi modest şi liniştit, dar deodată făcu o mişcare neaşteptată : sări pe masă şi luă poziţia "podul de sus". Îndată după aceea, peste capetele uluite ale publicului el făcu trei salturi mortale, după care se prinse de bara întinsă deasupra capului său, executînd o serie de balansuri ameţitoare, ca apoi să sară pe soba ce se afla la 9 metri distanţă , unde rămase în poziţia " stînd pe braţe" şi în această pozitie îşi continuă calm şi-ntr-o manieră cuceritoare dizertaţia, rezolvînd definitiv spinoasa problemă..."

Stau agăţat de bară...

Voi vă miraţi, desigur, fiindcă nu vă puteţi imagina că poate exista un om care să fie la fel de perfect în toate. Sînteţi bătrîni şi conservatori, credeţi că si azi lumea va fi precum cea de ieri. Nu vă puteţi imagina, de exemplu, că ar putea exista un prim ministru ( modestia mă împiedică să vă fac să-i bănuiţi numele), care într-o bună zi, după ce, pe un ton calm şi impasibil, aduce la cunoştinţa parlamentului că prin cîteva operaţiuni diplomatice bine cumpănite( despre care el, nefiind omul vorbelor, nu a vrut să vorbească pînă atunci) a reuşit să anexeze Turcia , ca simplă colonie , la Moldova, fapt pe care, iată, îl comunică Onoratei Adunări, zic, după ce a expus toate astea pe un ton rece şi indiferent, fără a se sinchisi de ovaţiile delirante ale deputaţilor care voiau să-l poarte pe umeri, luînd deodată poziţie de luptător, cu o figură pînă atunci necunoscută de jiu-jitsu, executată ameţitor de rapid, îl pune la pămînt pe rusul (campion mondial la lupte libere) pe care opoziţia turcă l-a ascuns în mod perfid în interiorul tribunei cu misiunea de a asasina pe cel mai mare om al Europei. Voi nu vă puteţi închipui că e posibil ca cineva, dimineaţa să ţină cursuri la Universitate, în pauza de cafea să inventeze maşina de mers pe Lună ( nu pentru că nu şi-ar putea cîştiga pîinea cea de toate zilele cu jocul de oină- la care e un virtuos!) , iar după amiază să cîştige titlul mondial la înot , la schi, precum şi, în subsidiar, la săritura cu prăjina, pentru ca seara să se încline în faţa publicului extaziat al Teatrului National care-i aplaudă furtunos cea de-a 500-a reprezentaţie a dramei sale...


Stau agăţat de bară...

Ei bine, da, deocamdată, fireşte, trebuie să mă mai antrenez puţin. Sufletul e gata , dar trupul e încă fără putere, iar aparatele au fost inventate de nişte oameni foarte şireţi. Prăjina e foarte lucioasă, îţi lunecă mîna pe ea şi, pe baza unor atente observaţiuni, pot să afirm că e mult mai greu să te caţări pe partea ei de sus decît pe cea de jos, deşi spectatorul superficial crede că-i tot un drac. După 4-5 opintiri ai o concepţie de viaţă cu totul alta decît cea de pe pămînt. Dintr-o dată îmi dau seama că ar fi o copilărie să consider o nenorocire faptul că Ionescu ajunge mai repede ca mine în vîrful prăjinii. Lucrurile nu trebuiesc făcute-n pripă. Vedeţi, sînt oameni pripiţi si nechibzuiţi, care la săritura în înălţime se opintesc, îşi iau avînt mare, izbesc cu piciorul în trambulină, dar foarte des dărîmă ştacheta. Eu nu mă amăgesc cu speranţe deşarte. La început- doamne, tinereţe înflăcărată- privesc şi eu cu încredere viitorul, măsor cu ochi de vultur distanţele şi înălţimea ştachetei, mă apropii cu paşi mărunţi, îmi iau avînt şi mă văd zburînd deasupra ştachetei... În ultimul moment însă, exact în faţa ştachetei... În ultimul moment însă, exact în faţa ştachetei mă cuprinde o resemnare filozofică. Ce prostie- îmi zic, şi modest ca o micşunea, cu capul plecat trec pur şi simplu pe sub ea, în maniera unui om căruia nici prin gînd nu i-a trecut să execute te miri ce salturi măreţe, ci a ieşit să facă o scurtă plimbare...

Stau agăţat de bară!
În fond, cînd stai să te gîndeşti, totul nu-i decît o aiureală al cărei unic rost pare a fi acela de a nu lăsa, pe cît posibil, nici o parte a corpului omenesc în locul lăsat de mama natură, ci de a o face să ia poziţii la care niciodată nu s-a gîndit. Picioarele îmi bălăngăne în aer, genunchiul mi se răsuceşte, încheietura mîinii nu mă mai ascultă, părul zbîrlit îmi intră în ochi, sîngele ţîşneşte către urechi , podelele se suie pe tavan, iar pereţii mi se cocoţează în vîrful capului. Şi-n timp ce mă aflu în această poziţie imposibilă, forţîndu-mă cu limba scoasă să-mi menţin echilibrul şi făcînd încercări disperate să-mi trec burta dincolo de bara de fier, în cea mai deplină nesiguranţă şi neavînd nici cea mai palidă idee dacă merg spre pămînt sau spre cerul înstelat...- colo jos, un nene cu mutra sălbatică răcneşte tot timpul: ..suge!...suge!...El răcneşte mereu, dar creieru'mi scăldat în sînge nu are decît o vagă bănuială despre semnificaţia îndemnului. Ştiu că trebuie ceva încordat, ceva trebuie îndoit, ceva trebuie îndreptat; dar ce anume, picior, şale, burta, nu mai ştiu, după cum nu ştiu unde se află aceste părţi ale corpului. Şi cum aş putea şti în situaţia în care mă aflu?
Deodată încep să dau din picioare- înainte sau înapoi, indiferent- îmi deschid gura , îmi închid ochii şi , plin de scîrbă şi deznădejde, îmi desprind mîinile de pe bară...Spatele mi se izbeşte bufnind de salteaua groasă! Slavă Domnului!

De-acum, puteţi să rîdeţi. Ducă-se dracului şi festivalul de gimnastică şi concursul şi premiul întîi; o să-l cîştige...o maimuţa! Da' eu stiu acum cit de lunga mi-e patura si niciodata...niciodata n-o sa mai incerc sa ies de sub ea.



C.

Un nou început...

După-amiază frumoasă de octombrie. Plictiseală. Soarele-mi încălzeşte plăcut spinarea - asta pen'că merg încolo, dacă veneam încoace, probabil că mi-era puţin rece la spate- dîndu-mi ghes să fac o plimbare prin parc, printre copaci, la aer curat şi linişte. Da' parcă-s nehotărît; păi ce, copacii m-au făcut pe mine?! Nu dom'le, cafeaua şi ţigarea! Aşadar, ţuşti la Iunion.
La Iunion, mare surpriză: amicul Fane! Nu-l mai văzusem demult în acest local. Şedea la locul lui obişnuit... Nu scria, nu citea, şedea doar, pur şi simplu, privind în gol. Totuşi nu părea nici plictisit, nici obosit.

Cum m-am aşezat lîngă el, m-a salutat scurt şi hotărît, ca un om care-şi dă bine seama de importanţa salutului, dar nu-i acordă decît timpul strict necesar: nici mai mult nici mai puţin decît se cuvine. Ochii lui m-au învăluit într-o privire limpede, curată şi hotărîtă. Era în această privire o expresie de superioritate ce nu putea izvorî decît dintr-o profundă sinceritate şi onestitate, dintr-o conştiinţă liniştită şi un suflet deschis. Pentru o clipă m-am tulburat. Ca să trec de momentul greu mi-am aprins o ţigară sănătoasă şi-l întreb, aşaaa, cu jumătate de gură:
-Ei... ce mai faci?
-Mulţumesc, bine- îmi răspunde pe un ton ridicat şi hotărît, în timp ce-mi ia ţigara din gură şi o stinge cu un gest de pompier în exerciţiul funcţiunii.

Am rămas uluit.
-Hm, pari... schimbat. Parcă eşti cu totul altul.
-Te cred- îmi răspunde cu aceiaşi voce hotărîtă, cu o nuanţă de ironie aproape ameninţătoare. Apoi se uită drept în ochii mei, dar atît de pătrunzător, încît m-am tulburat şi mi-am întors privirea în altă parte.
-Şi...cum mai trăieşti în vremea din urmă? încerc să-l descos timid.

De data aceasta privirea lui era de-a dreptul batjocoritoare:
-Cum mai trăiesc...? Păi, puţin altfel decît trăiţi voi, de exemplu, în ultimul timp!
-Ce spui?! Cum adică?

A ezitat o clipă, cumpănind parcă dacă-l întreb serios. În cele din urmă s-a aplecat puţin înainte şi a izbit cu pumnul în masă. În timp ce vorbea, în ochi îi lucea o lumină stranie, triumfătoare. Pun rămăşag că-n mintea lui se auzeau clar flautele şi oboaiele din startul Bolero-ului:
-Ascultă, băiete, dacă, după atîtea nopţi pierdute care ţi-au moleşit inteligenţa, mai eşti în stare să te concentrezi pentru a putea - cum să zic! pentru a putea aprecia un discurs închegat...ascultă şi gîndeşte-te bine la ceea ce vei auzi...Am să-ţi spun cum trăiesc eu în ultimul timp...Sau nu; mai bine am să-ţi povestesc amănunţit, de pildă, tot ce fac într-o zi.

Deci, întii şi-ntîi:
La ora opt dimineaţa deşteptarea. Sar din pat, mă spăl în apă rece, mă îmbrac. Cafenea nu mai există pe strada mea; în schimb, e o lăptărie.Iau un mic dejun modest acolo. Modest, dar sănătos, care hrăneşte şi înviorează în acelaşi timp. S-a făcut opt şi jumătate. Eşti atent?!
-O! Sînt numai urechi!
-Ai face bine să-ţi şi notezi, că eşti cam dobitoc şi uiţi de la mînă pîn-la gură! Aşadar, e opt jumate, încep munca. Scriu, da încep să scriu dis-de-dimineaţă cu capul limpede, proaspăt, cu imaginaţia netulburată. Asta ţine pînă la 11, cînd mă ridic de la masă şi trec în camera de alături, unde mă aşteaptă micile mele haltere. Urmează un ceas de gimnastică sănătoasă, învioratoare. O colaborare armonioasă între trup şi suflet.

(hm, îmi pare că deja au intrat în funcţiune şi clarinetele şi v'o două tube).
-Minunat!!
-Te cred că-i minunat. Aşa se poate face ceva, nu culcîndu-te în zorii zilei. Dar, să trecem mai departe. Urmează prînzul. Un prînz uşor dar sustantial, revigorator, care dezvoltă trupul şi măreşte elasticitatea sufletului...adică, vreau să zic...da', tot aia! Apoi lectură- pînă la ora patru. Concentrare adîncită în biblioteca mea în curs de-nfiinţare; adun puteri pentru lucrul ce urmează a fi făcut, precum albina care adună polen.
-Pooleeenn...un moment, te rog, să iau note!

Fane dă din mîini (trompete , contrabas, corn, timpane şi ciubere de-ălea mari par a fi dirijate de maestru- tam-tam, tam-tam!):
-Aşadar: de la 4 la 6 muncă încordată. La şase gimnastică, urmată de o gustare. La şapte , plimbare în parc. La opt, cină frugală, după care, o scurtă plimbare apoi , iar lectură. La zece, intru în pat. Peste zece minute dorm somnul simplu, adînc, curat şi înviorător al oamenilor cărora sentimentul unei zile împlinite cu conştiinţa curată şi în deplină sănătate le face dulce perna albă ca zăpada pe care-şi pleacă spre odihnă capul!!

(orchestra-i la apogeu, corul englez răcneşte...)
Glasul lui Fane a devenit de-a dreptul maiestuos.Din faţă înca parea om, da' din profil...Hyperion printre felahi.
Mă uitam la el uluit.
-Şi...şi... de cînd trăieşti tu în felul acesta? îndrăznesc să-l întreb cu glasul tremurînd de emoţie.

Fănel al meu îşi lasă capul în pămînt. Lumina din ochii lui se stinse. Faţa i se-ncreţi, iar buzele îi atîrnau blegite.Privirea începu să-i şovăie. Îşi întoarse palmele:
-Păi...de mîine dimineaţă vreau să-ncep...Acum...abia acum o jmătate de oră mi-a venit ideea...
(Pam-pam!Pleosc!)

  C.

Prieten adevărat...

Amicul X, actor de meserie, un tip isteţ şi pus mereu pe şotii, mă invită-ntr-o zi la teatru, cică să văz şi eu ce-i prin culisele frumoasei instituţii. Coincidenţa (nu prea cred eu în coincidenţe, da', mă rog...) făcea ca -n ziua respectivă să performeze domnul Y, despre care ştia că n-am o părere deosebit de bună ca şi om, dar căruia-i apreciam efortul făcut în slujba Euterpei.
Stăteam în cabină şi aşteptam sfîrşitul actului. Deodată un ropot de aplauze s-a auzit din sală.

- Y a fost aplaudat la scenă deschisă- observă cu ironie X, intrigantul. Idiotului ăstuia lipsit de talent iar n-o să-i poţi ajunge la nas nici cu prăjina ai mare. Nu-l pot suferi.

-Frumos îţi şade, îl faci idiot acum că nu-i de faţă- îi zic. În fond, Ţi-e frică de el, ca şi celorlalţi, fiindcă ştii caă e înfumurat şi violent. Şi e mai tare decît tine.

X zîmbi cu modestie. Apoi îmi spuse simplu:
-Fii atent. Eu, într-adevăr, sînt mai slab şi mai fricos decît Y , recunosc. Dar îţi demonstrez că-l snopesc în bătaie, o să-l fac troacă de porci aici, în faţa ta, iar el nu se va atinge de mine, ba, dimpotrivă, va fi fericit şi va spune că-s ăl mai bun prieten al lui.

N-am avut vreme să-i răspund, căci vuietul aplauzelor ce marcau sfîrşitul actului ne copleşi. Peste cîteva clipe în uşa cabinei apăru figura de atlet a lui Y.

-E o nebunie! gîfîia el cu faţa aprinsă. E a treia oara cînd mă cheamă la rampă...

În aceiaşi clipa X sare la el şi-i altoieşte un pumn zdravăn în piept.

Am înghetat. Şi Y se uita uluit la X; rămase "bouche beee", precum o maimuţă ce realizează că banana primită cadou e de plastic.

X în schimb, îl privea calm, rînjind cu gura pînă la urechi. Apoi îşi ridică din nou pumnul:
-Mă porcule- strigă vesel şi însufleţit, izbindu-l încă o dată-n piept. Eşti dat dracului! Asta cum o mai făcuşi ?! Eşti extraordinar!

Y începu să surîdă:
-Este că a fost bine? întreabă fericit.
-Bine ?!...te-am urmărit din culise...Cum ai născocit improvizaţia aia de efect?... Mă...mă, ticălosule (şi opintindu-se, îi mai arde una în umăr). Am spus-o întotdeauna, mă porcule, că într-o zi o să ne arăţi tu ce ştii( zbang, încă una după ceafă).

Y se-mpleticea beat de fericire:
-Eşti tare drăguţ...
-Nu mă-ntrerupe, animalule! Ai talent, auzi, bă, ai talent şi pace! eşti un talent porcesc, pungaşule! Eşti un porc, un derbedeu, da' ai talent, măăă...ce-i drept e drept! Mă... mă derbedeule (croşeu la ficaţi)...vită încălţată (şpiţ în glezne). Un singur lucru aş vrea să ştiu...(directă în arcade), de unde dracu' ai moştenit, mă, talentu' ăsta nesimţit de mare pe care-l ai?!

Cu vînătăi sub ochi, Y îngaimă fericit:
-Oh, îţi mulţumesc că eşti atît de drăguţ cu mine...
-Ce,mă?! Eu drăguţ? Pe dracu! Şi adică, de ce să fiu drăguţ? Poţi fi drăguţ cu o secătură ca tine?...Da', n-am ce face , dacă ai talent... ai şi gata! Asta nu ţi-o poate lua nimeni...Eşti un dobitoc? Eşti !(tras de perciuni) Da' ai talent cu caru'! Nici nu-nţeleg cum e posibil ca un analfabet, un prost ca tine, măăă...(palmă răsunatoare peste ceafă) un cap sec, o căpăţînă de dovleac ca asta...(directă la ureche, cu contuzii imediate) o asemenea scursoare a speciei umane...

Aci Y se uită o clipă nedumerit:
-Poftim?!...
-...de unde poate avea atîta talent, atîta spontaneitate, adevărat har de la Dumnezeu!...îşi continuă X vorba cu un calm desăvîrşit.

Faţa lui Y radia din nou ca a unei maimuţe în faţa unui bananier la vremea recoltei. Ar fi vrut să spună ceva, dar în clipa aia regizorul năvăli pe uşă poftindu-l pe rampă, sp răspundă la aplauze.

Cînd s-a-ntors, îl luă pe X deoparte şi îi spuse:
-Dragul meu, tu ştii cîţi duşmani am eu în teatru...dar azi sînt fericit...văd că am şi eu un prieten adevărat, care nu mă invidiază, care-mi recunoaşte valoarea. Îţi mulţumesc, dragă X...Poţi conta pe prietenia mea oricînd. Ai fost, într-adevăr, TARE drăguţ...

 C.